en-USro-RO

| Login
20 mai 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Duminică, 20 mai 2018

Sfintii zilei
† COBORÂREA SF. DUH (RUSALIILE)
Ss. Bernardin din Siena, pr.; Lidia, ucenica sf. Paul
Liturghierul Roman
† COBORÂREA SF. DUH (RUSALIILE)
Liturghie proprie, Gloria, Secvențã, Credo, prefațã proprie, Aleluia, Aleluia (la final)
roșu, P
Lectionar
Fap 2,1-11: Au fost umpluți de Duhul Sfânt și au început sã vorbeascã.
Ps 103: Trimite, Doamne, Duhul tãu și reînnoiește fața pãmântului! (sau Aleluia.)
Gal 5,16-25: Rodul Duhului este iubirea, bucuria, pacea, îndelunga rãbdare, bunãtatea, bunãvoința, fidelitatea, blândețea, cumpãtarea.
In 15,26-27;16,12-15: Duhul adevãrului vã va cãlãuzi în tot adevãrul.
Meditatia zilei
† COBORÂREA SF. DUH (RUSALIILE) 


Anul C

2
.

 

Textul evanghelic al Liturghiei de azi ne poartă cu mintea la a doua venire a lui Cristos: „Atunci îl veţi vedea pe Fiul Omului venind pe un nor cu putere şi slavă mare.”

Isus a venit în lume la împlinirea timpurilor; a fost o venire în umilinţă şi suferinţă. Va veni din nou la sfârşitul timpurilor; va fi o venire cu putere şi slavă mare. Noi trăim acum amintindu-ne de prima sa venire şi aşteptând a doua sa venire. Un lucru ne surprinde ascultând Evanghelia de astăzi. Adventul este prin excelenţă timpul speranţei, iar Isus, descriind evenimentele de la sfârşitul timpurilor vorbeşte despre fenomene cosmice înspăimântătoare, despre groază, nelinişte, aşteptare, veghere, dar nu pomeneşte cuvântul speranţă. S-ar spune că Isus nu cunoaşte speranţa. Evangheliile sinoptice nu relatează vreo referire a lui Isus la speranţă. Dar iată că după Înviere această temă a speranţei explodează în scrisorile sfântului Pavel şi în celelalte scrieri ale apostolilor. Speranţa, împreună cu credinţa şi iubirea, este o componentă esenţială a existenţei creştine: „Acum rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi dragostea” (1Cor 13,13).

Cum se explică această întorsătură? Simplu. Speranţa creştină se naşte din Învierea lui Cristos. Scrie clar apostolul Petru: „Dumnezeu… ne-a renăscut, prin învierea lui Isus Cristos din morţi la o speranţă vie” (1Pt 1,3). De aceea nu se vorbeşte despre ea înainte de Paşti. Nu că ea lipseşte din Evanghelii, dar era, ca să spunem aşa, în germen, în gestaţie, şi înfloreşte într-o lumină strălucitoare în dimineaţa Învierii.

Anticii păgâni nu cunoşteau virtutea speranţei. Ei cunoşteau numai aşteptarea, dar aşteptarea e echivocă căci poate aduce fie binele, fie răul, poate să fie aşteptare zadarnică, iluzie. Numai Dumnezeu creştinilor poate fi „Dumnezeul speranţei” (Rom 15,13). Speranţa creştină este aşteptarea unui bine sigur în viitor.

Speranţa este sora geamănă a credinţei, e un mod de a crede. Nu se poate separa niciodată de credinţă şi se poate spune că este mai meritorie decât credinţa, deoarece este mai exigentă. Nu e mare lucru să crezi, dacă nu eşti orb, văzând cum Dumnezeu străluceşte în lucrările creaţiei. În schimb, să speri, să speri mereu, s-o iei mereu de la capăt după nenumărate deziluzii, să speri că mâine va fi mai bine decât azi, după ce ai sperat că azi va fim mai bine decât ieri, şi n-a fost, acest lucru e, într-adevăr, greu, e ceva eroic, şi dezvăluie atotputernicia lui Dumnezeu care dă harul speranţei.

Speranţa creştină este simbolizată adesea printr-o ancoră. Aşa a fost reprezentată încă din antichitate. Dar simbolul cel mai potrivit este pânza corăbiei. Ancora face corabia să rămână fixată în mare. Pânza, vela, o împinge, o pune în mişcare, îndepărtând-o spre ţărm, spre port. Speranţa e aceea care împinge viaţa înainte. Fără ea, totul ar rămâne fix, încremenit în loc, chiar şi credinţa şi dragostea. Fără ea, spune apostolul Pavel, credinţa noastră ar fi zadarnică (cf. 1Cor 15,14). Nimeni nu seamănă un ogor dacă nu speră să culeagă recoltă. Lumea este înfometată de speranţă mai mult decât de pâine. Noi creştinii suntem răspunzători de speranţa pe care am primit-o. Scrie Ch. Péguy: „După cum credincioşii la procesiuni îşi trec din mână în mână apa sfinţită, tot astfel noi, creştinii, trebuie să ne trecem din inimă în inimă speranţa divină”. Părinţii trebuie să le dea copiilor o speranţă, mai înainte de a le da o pâine. Educatorii trebuie să le dea elevilor şi studenţilor o speranţă, mai înainte de a le da o învăţătură. Bătrânilor trebuie să li se dea o speranţă, mai înainte de a li se da o pensie. Căci poţi trăi neavând nici de unele, dar nu poţi trăi fără speranţă. Dacă cineva ajunge să nu mai spere absolut nimic, dacă se scoală dimineaţa fără să mai spere nimic pentru ziua pe care o începe, acel om, de fapt, nu mai trăieşte, e un om mort.

Ştim că speranţa creştină nu e singura propovăduită, sunt propovăduite şi alte speranţe pe care să le numim pământeşti. Cele pe care le predică politicienii şi propagatorii de orizonturi de aur, care exclud orizontul escatologic de la sfârşitul timpurilor pe care ni-l descoperă Cristos şi se limitează doar la viitorul omului pe acest pământ. Politicienii sunt foarte abili în a exploata nevoia vitală a omului de a spera în ceva şi nutresc cu minciunile şi promisiunile lor speranţe deşarte.

Desigur, speranţa creştină nu exclude speranţa într-o viaţă mai bună şi mai fericită pe pământ. Speranţa creştină nu se clădeşte pe ruinele speranţei umane. Dar suntem conştienţi ce se alege de speranţa omului de a realiza paradisul pe pământ, fără speranţa creştină a unei fericiri pe care ne-o promite Dumnezeu într-o altă lume. Speranţa creştină este cea mai bună garanţie pentru speranţa umană într-o lume mai dreaptă şi mai bună. De aceea, veghind în aşteptarea venirii în slavă a lui Cristos, noi trebuie să cultivăm toate speranţele bune omeneşti, mici şi mari. Speranţa creştină este o speranţă activă, dinamică. Creştinii trebuie să fie un ferment în lume, să folosească cu hărnicie darurile lui Dumnezeu: timpul, viaţa, talanţii, dar ajutându-i în acelaşi timp pe toţi oamenii să descopere cealaltă speranţă care nu dezamăgeşte niciodată. Şi ce încheiere mai bună putem găsi la cele spuse până acum decât rugăciunea cu care apostolul Pavel îşi termină Scrisoarea sa către Romani: „Dumnezeul speranţei să vă umple de toată bucuria şi pacea pentru ca, prin puterea Duhul Sfânt, să fiţi tari în speranţă” (Rom 15,13)!