en-USro-RO

| Login
18 august 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Sâmbătă, 18 august 2018

Sfintii zilei
Fer. Paula Montaldi, fc.
Liturghierul Roman
Sâmbãtã din sãptãmâna a 19-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde, III, PP
Lectionar
Ez 18,1-10.13b.30-32: Vã voi judeca pe fiecare dupã cãile lui.
Ps 50: Creeazã în mine, Dumnezeule, o inimã curatã!
Mt 19,13-15: Lãsați copiii și nu-i opriți sã vinã la mine, cãci împãrãția cerurilor este a acelora care sunt ca ei!

Meditatia zilei
Sâmbãtã din sãptãmâna a 19-a de peste an

Anul A

 

Cu cât ne apropiem mai mult de sărbătoarea Naşterii Domnului, cu atât glasul sfântului Ioan Botezătorul se face mai insistent auzit la sfânta Liturghie. „Pregătiţi calea Domnului, faceţi drepte cărările lui”. Drumurile întortocheate, adică minciunile, vorbele, făţărniciile, intrigile şi clevetirile pe la spate să devină drumuri drepte. Drumurile colţuroase ale certurilor, invidiei, duşmăniei să devină drumuri netede. Munţii, colinele mândriei, ale îngâmfării, ale încrederii în sine să se plece. Văile şi hăurile sufletului tău pustiu şi gol să se umple cu fapte bune. Cristos vrea să locuiască de Crăciun în sufletul nostru, nu ca odinioară în grajdul Betleemului, ci vrea să găsească o locuinţă frumoasă şi bine pregătită. Cum îi vom pregăti lui Cristos locuinţa pentru Crăciun? Smulgând, distrugând buruienile sălbatice, tufişurile păcatelor, ale pornirilor rele, care ne năpădesc şi ne sufocă sufletul.

Se spune despre încântătoarea şi roditoarea insulă Madeira că, atunci când a fost descoperită, cercetătorii au găsit-o plină de tufişuri şi de şerpi veninoşi. Şi ce au făcut ei? I-au dat foc, tufişurile au ars, şi împreună cu ele şi şerpii, apoi au plantat totul din nou. Aşa a fost transformată această insulă într-un adevărat paradis pământesc. La fel, noi trebuie să distrugem, să stârpim în noi toate greşelile, viciile, apucăturile rele şi primitive şi să cultivăm cu grijă în locul lor virtuţile alese şi frumoase ale sfinţeniei. Şi ca să stârpim aceste greşeli în noi, mai întâi trebuie să le vedem, să fim conştienţi că le avem. Cât suntem de orbi uneori faţă de noi înşine şi ce ochi buni avem pentru alţii! Nu ne scapă nici o greşeală la cei din jurul nostru, vedem totul şi nu ne dăm seama că absolut aceleaşi greşeli le avem şi noi.

Cât de mult ne asemănăm noi cu acel om din povestea coreeană! Un mare învăţat a urcat pe măgarul său şi a plecat la un prieten. Mereu preocupat de studiile sale, luase o carte cu el şi, în timp ce mergea pe spatele dobitocului cu nasul băgat în carte, citea mereu. Fără să vrea, a scăpat frâul din mână. Când s-a simţit liber, măgarul s-a întors încetişor şi a pornit spre casă. Ajuns în faţa casei sale, după ce s-a oprit măgarul, a coborât de pe animal şi a ridicat capul, crezând că este casa prietenului său. A privit cu atenţie casa, a cercetat-o de sus şi până jos şi a pornit să-i facă reproşuri prietenului său: „Cât este de neglijent! Într-o zi, va cădea casa pe el; păcat!” Dar pe când făcea aceste critici, a văzut-o pe nevasta lui ieşind din casă şi abia atunci şi-a dat seama că se află acasă la el.

Aşa facem şi noi: îi criticăm, îi judecăm, îi osândim pe alţii, dar, de fapt, trebuie să recunoaştem că păcatele şi greşelile pe care le osândim la alţii sunt păcatele şi greşelile noastre.

După ce am devenit conştienţi de greşelile noastre, trebuie să începem munca de transformare; e o muncă şi o luptă grea, îndelungată, continuă, de zi cu zi, de stârpire, de înnăbuşire, de dominare a pornirilor şi instinctelor noastre. „Eu lupt”, spune sfântul Pavel, „şi îmi strunesc trupul, făcându-l rob”.

Un mare sculptor umbla căutând prin marea carieră de marmură de la Carrara; mergea, se oprea, iar mergea şi iar se oprea. „Ce cauţi?”, îl întreabă cineva. „Caut un sfânt”, răspunde el. Celălalt râde şi-i răspunde: „Du-te şi caută-l în biserică, nu aici”. Deodată, se opreşte, atinge cu bastonul un bloc de marmură şi zice: „Acesta este!” Transportă blocul de marmură într-un loc mai potrivit şi îşi începe munca. Lovea din greu cu dalta şi ciocanul. Marmura era tare, munca era obositoare, dar după câteva luni de muncă, acel bloc de marmură se transformă într-un sfânt de toată frumuseţea.

Fiinţa noastră este ca un bloc de marmură, este greu să o mânuim, îndărătnică, nesupusă, dar printr-o muncă perseverentă, fiecare trebuie să scoată dintr-însa un sfânt. Dar în această muncă de transformare, de sfinţire, nu am ajunge la nici un rezultat dacă ne-am bizui numai pe puterile noastre, dacă nu am recurge la sfintele sacramente, la post şi rugăciune, dacă însuşi Dumnezeu nu ne-ar veni în ajutor cu puterea sa.

Când Michelangelo a terminat de sculptat impunătoarea statuie a lui Moise, locuitorii Romei, văzând statuia şi pe modelul ei, spuneau: „E acelaşi, e chipul lui, şi totuşi, e altul. Ce a făcut Michelangelo din acest om!” Ajungând la urechile artistului cuvintele poporului, Michelangelo a scris această minunată rugăciune: „O, Dumnezeule, tu eşti un artist mult mai mare şi talentul meu nu este decât darul tău! Fă din mine, care sunt plin de patimi şi greşeli, un alt om, pentru ca lumea să poată spune despre mine: «E el, şi totuşi, este altul. Iată ce a făcut Dumnezeu din omul acesta»”.

Iar după ce ne-am străduit, am luptat din răsputeri, să nu stricăm totul prin îngâmfare, prin mândrie, ci să spunem cuvintele din Evanghelie: „Slugi netrebnice suntem, nu ne-am făcut decât datoria, şi dacă aşteptăm vreo răsplată, de la bunătatea şi mila lui Dumnezeu s-o aşteptăm, şi nu pentru ce am realizat, căci, oricât ne-am strădui, tot oameni greşitori şi cu căderi vom rămâne”.

Un arab a descoperit în pustiu o oază cu un izvor cu apă dulce şi plăcută. În bucuria inimii sale, a umplut un burduf cu apă şi a pornit la calif ca să-i ducă să bea şi el din apa aceea plăcută. Califul s-a arătat mulţumit de apa adusă, l-a rugat să-i dăruiască lui tot burduful şi la plecare îl încărcă cu tot felul de daruri. Roşi de curiozitate, curtenii voiau şi ei să guste din apa aceea minunată. Dar califul le-a spus: „Acum, că acest om a plecat, am să vă spun ceva. Apa adusă de acest om nici nu se poate bea; aducând-o de la asemenea distanţă, este caldă, coclită, cu gust prost. Dar puteam eu să-i stric inima omului? Şi dacă l-am încărcat cu daruri, nu am făcut-o pentru burduful lui cu apă, ci pentru dragostea, pentru bunăvoinţa, pentru inima lui cea bună”.

La fel, oricât ne-am strădui noi să devenim mai buni, faptele noastre bune vor rămâne fără însemnătate, nedesăvârşite. Nu pentru ele să aşteptăm răsplată, dar Dumnezeu, văzând bunăvoinţa noastră, să ne răsplătească din dărnicia şi din bunătatea sa nesfârşită.