en-USro-RO

| Login
18 iunie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Luni, 18 iunie 2018

Sfintii zilei
Ss. Marcu și Marcelian, m.
Liturghierul Roman
Luni din sãptãmâna a 11-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde, III
Lectionar
1Rg 21,1-16: L-au scos pe Nabot din cetate, l-au bãtut cu pietre și el a murit.
Ps 5: Ia aminte, Doamne, la suspinul meu!
Mt 5,38-42: Eu însã vã spun: sã nu vã împotriviți celui rãu.

Meditatia zilei
Luni din sãptãmâna a 11-a de peste an

Anul B

1.

 

Glasul lui Ioan, care chema poporul la pocăinţă, făcea să răsune pustiul: „Mesia e aproape; pregătiţi-i calea; munţii şi dealurile să se plece, văile, prăpăstiile să se umple!” Şi, la strigătele lui, iudeii şi toţi cei din Ierusalim se botezau în râul Iordan şi-şi mărturiseau păcatele.

Prin glasul lui Ioan Botezătorul, în ziua de astăzi ne vorbeşte, de fapt, Biserica şi ne cheamă la pocăinţă. Cristos e aproape, naşterea lui e aproape: pregătiţi-i calea, aşa cum făceau iudeii pe malul Iordanului, prin pocăinţă, mărturisindu-vă ca şi ei păcatele. De fapt, dorinţa Bisericii este ca noi să începem de pe acum să ne gândim şi să ne pregătim pentru Spovada de la Crăciun. Cum vom face o bună mărturisire a păcatelor? Ne-o spune Ioan Botezătorul: munţii, dealurile mândriei să plece. De ce oare omul nu se spovedeşte? De ce nu vrea să-şi recunoască păcatele? Din mândrie nu vrea să se plece, să se umilească; crede că îşi înjoseşte demnitatea dacă şi-ar recunoaşte păcatele în faţa lui Dumnezeu şi în faţa preotului, care iartă la Spovadă păcatele în numele lui Dumnezeu.

Trăia undeva un cizmar, care de mulţi ani nu se mai spovedise. Îndemnat într-o zi de către paroh să se spovedească, acesta îi răspunde: „Cred că nu e un lucru care să se împace cu onoarea mea, ca eu să îngenunchez la Spovadă şi să spun: sunt un sărman păcătos!” „Fii liniştit”, îi zise preotul, „nu e nevoie să spui aşa, căci e destul să spui: sunt un cizmar mândru!”

Fără această umilinţă, fără o recunoaştere sinceră a păcatelor, Dumnezeu nu ne iartă. A ascunde păcatele la Spovadă, a minţi, a spune numai ce-ţi convine, a te lăuda mai mult decât a te scuza, a te încăpăţâna şi a te lua la harţă cu preotul, a-ţi căuta dreptate, în loc să-ţi recunoşti vinovăţia, înseamnă a nu primi iertarea, ci a provoca mânia lui Dumnezeu, căci munţii mândriei din sufletul tău nu s-au plecat, au rămas tot în picioare.

Citim în istorie că regele Henric al IV-lea al Franţei ţinea foarte mult la un principe pe nume Byron, căruia îi făcea tot felul de favoruri. Dar într-o zi, acest principe s-a simţit cumva ofensat de către stăpânul său şi a pus la cale un complot împotriva regelui. A scris scrisori către ducele de Savoia şi către regele Spaniei, cărora le cerea ajutor pentru a-şi duce planul la îndeplinire. Dar scrisorile, în loc să ajungă la destinaţie, au căzut în mâinile regelui. Regele l-a chemat la el pe principe, l-a luat de mână şi i-a zis prieteneşte: „Dragul meu principe, toate planurile tale îmi sunt bine cunoscute; cu toate acestea, dacă îţi recunoşti sincer greşeala şi îmi spui cum ai ajuns să faci ce ai făcut, îţi dau cuvântul meu de onoare că nu ţi se va întâmpla nimic, îţi voi ierta totul”. Dar principele, deşi cunoştea bunătatea regelui, s-a încăpăţânat şi n-a voit să recunoască nimic. Atunci, regele a schimbat tonul, a scos scrisorile, i le-a pus trădătorului sub nas şi l-a condamnat pe loc la moarte.

Aşa face Dumnezeu cu noi. De ce credeţi că el ne obligă să ne spunem păcatele la Spovadă? Ca să le ştie? Dar ce, fără să le spunem noi, el nu ni le cunoaşte? Ba da, el ne cunoaşte păcatele în momentul în care le-am săvârşit, dar ne obligă să le mărturisim, pentru ca noi să ne recunoaştem vinovaţi în faţa lui. Dumnezeu şi pe Satana l-ar ierta, dacă acesta şi-ar recunoaşte păcatul. Dar Diavolul e atât de mândru, încât preferă să ardă în iad decât să se umilească şi să-şi ceară iertare şi, de aceea, Dumnezeu nu-l iartă.

Pentru ca Spovada noastră să fie bună, se cere ca drumurile întortocheate să fie drumuri drepte. Să nu umblăm cu minciuni la Spovadă, căci degeaba încercăm să-l minţim pe Dumnezeu; să nu ne ascundem după deget, să nu-l facem pe Dumnezeu să înţeleagă altceva decât trebuie să înţeleagă: una ai pe buze şi alta în inimă; să nu ne mulţumim să spunem un păcat, două, acolo, de mântuială, iar restul păcatelor să nu le luăm în seamă, scuzându-ne apoi că doar preotul nu ne-a întrebat. Spunem păcatele altor zece mai înainte, ca apoi, în sfârşit, să aducem vorba că am fi şi noi cu ceva vinovaţi. Spunem, poate, că am uitat să ne rugăm la masă, dar nu spunem păcatele cele multe şi grele: duşmăniile, minciunile şi calomniile la adresa altora, vorbirea de rău, prin care terfelim cinstea altora şi facem atâta supărare şi dezbinare, cuvintele de ocară şi de batjocură la adresa Bisericii şi a credinţei; uităm să spunem de scandalul dat prin beţii, înjurături şi vorbe murdare adresate altora, uităm să spunem că nu ne-am făcut datoriile de părinţi faţă de copii, de a-i supraveghea, de a-i trimite la biserică ş.a.m.d.

Împăratul Carol povestea cum, odată, după ce a terminat de spus păcatele la Spovadă, preotul i-a zis: „Până acum ai spus păcatele lui Carol; de-acum, spune-le pe ale împăratului”. Căile întortocheate ale minciunii, ale făţărniciei, ale falsităţii trebuie să devină căi drepte ale sincerităţii şi ale adevărului.

Mai departe, văile, prăpăstiile să se umple. Păcatul sapă prăpăstii adânci în sufletul nostru. Aceste prăpăstii trebuie să fie umplute cu fapte de pocăinţă, de ispăşire, după Spovadă. Şi ne-am înşela dacă ne-am gândi că aceste prăpăstii se umplu cu câţiva de Tatăl nostru pe care ni-i dă preotul la Spovadă.

Am citit într-o carte despre o femeie ce apucase darul beţiei că, într-o noapte, întorcându-se beată acasă, şi-a înfăşat copilul pe întuneric. Copilul avea două săptămâni; dar l-a înfăşat invers; i-a legat capul şi i-a lăsat libere picioarele. Dimineaţa, l-a găsit mort de sufocare. Disperată, a voit să se sinucidă, dar cei din casă au oprit-o. Ca să-şi găsească pacea, s-a dus la Spovadă. Dar nu s-a mulţumit cu pocăinţa dată de preot. Şi-a luat hotărârea ca toată viaţa să ţină post lunea şi miercurea. A mai trăit 40 de ani şi în aceste zile n-a pus nimic în gură. A murit la Pressburg, în 1888, la vârsta de 80 de ani.

Această femeie, ne gândim noi, a meritat să facă atâta pocăinţă, deoarece şi-a omorât copilul. Dar oare noi nu avem pentru ce să facem pocăinţă? Noi n-am ucis pe nimeni? Ne spune sfântul Pavel: oricine săvârşeşte un păcat de moarte îl răstigneşte, îl ucide din nou pe Fiul lui Dumnezeu. De câte ori nu l-am ucis noi până acum prin păcatele noastre?

Dacă o Spovadă bună înseamnă pentru noi bârna de salvare pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu, o Spovadă rea, de formă, făcută din obişnuinţă, fără condiţiile cerute, înseamnă, în schimb, condeiul cu care ne iscălim osânda.

Într-un restaurant din Paris, într-o seară, câţiva cetăţeni stăteau de vorbă la un pahar de băutură. Din una în alta, a venit vorba şi despre Spovadă. „Eu”, zice unul, „nu m-am spovedit de 20 de ani”. „Asta înseamnă că eşti laş. Îţi este frică să te spovedeşti!” „Ba nu mi-e frică deloc”. „Ba ţi-e frică!” „Punem pariu pe o damigeană de vin că mâine dimineaţă merg la Spovadă?” „Punem!” A doua zi dimineaţă, iată-l că intră într-o biserică a sfintei Fecioare şi direct la scaunul de Spovadă se opreşte. Prietenii din ajun ajunseseră înaintea lui, să vadă dacă îşi ţine cuvântul.

„Părinte”, zice omul îngenunchind, „eu n-am venit, de fapt, să mă spovedesc, dar am pus un pariu pe o damigeană de vin că nu mi-e frică să vin la scaunul de Spovadă şi vreau să câştig pariul. Uitaţi-vă la prietenii mei cum mă spionează”.

Preotul a rămas uimit de o asemenea obrăznicie şi a început să-l dojenească: „Se poate să glumeşti cu lucrurile sfinte? Nu te gândeşti că este deasupra un judecător? Că o să te bată Dumnezeu?” „Nu-mi pasă”, zice omul. „Dar gândeşte-te că ai să mori”, continuă preotul. „Nu-mi pasă!” „Dar gândeşte-te la judecată şi la iad”. „Nu-mi pasă”. „În cazul acesta”, zice preotul, „ai câştigat pariul, damigeana cu vin; dezlegare nu pot să-ţi dau, că nu o meriţi, dar pocăinţa pot să ţi-o dau. Timp de o lună de zile să spui în fiecare dimineaţă şi seară: «Este un Dumnezeu care mă va judeca, dar nu-mi pasă. Voi muri, dar nu-mi pasă. Voi merge în iad, dar nu-mi pasă»”.

Omul a plecat şi le-a spus prietenilor ce a făcut şi ce i-a spus preotul. „Trebuie să spui pocăinţa dată, altfel nu câştigi damigeana”. Şi omul a trebuit să o facă. Dar n-au trecut două săptămâni şi cuvintele spuse în fiecare dimineaţă şi seară au avut în conştiinţa lui un efect extraordinar, parcă l-au trezit dintr-un somn. Nu i-a mai trebuit damigeana cu vin. A venit iarăşi la scaunul de Spovadă şi, cu lacrimi în ochi, şi-a mărturisit păcatele.

Asemenea Spovezi rele le fac mulţi creştini: de mântuială, din obişnuinţă, de ochii şi de gura altora, ai părinţilor, ai femeii sau de ochii preotului, pentru că, dacă mor, să nu zică preotul că nu s-au spovedit la Paşti şi la Crăciun, dar fără căinţă, fără vreo hotărâre de îndreptare, fără să ia în serios ce fac, Spovezi inconştiente.

Toţi cei care fac asemenea Spovezi să spună până la Spovada de Crăciun, în fiecare dimineaţă şi seară, ca omul din exemplul pe care vi l-am dat: „Este un Dumnezeu care mă va judeca, dar nu-mi pasă! Voi muri, dar nu-mi pasă! Voi merge în iad, dar nu-mi pasă!”