en-USro-RO

| Login
15 noiembrie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Joi, 15 noiembrie 2018

Sfintii zilei
Ss. Albert cel Mare, ep. înv. *; Leopold al III-lea
Liturghierul Roman
Joi din sãptãmâna a 32-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde (alb), IV, PP
Lectionar
Flm 7-20: Sã-l primești pe Onesim înapoi, dar nu ca pe un sclav, ci ca pe un frate iubit!
Ps 145: Fericit este acela care îl are ca ajutor pe Dumnezeul lui Iacob! (sau Aleluia.)
Lc 17,20-25: Împãrãția lui Dumnezeu este înãuntrul vostru
.
Meditatia zilei
Joi din sãptãmâna a 32-a de peste an

Anul C

 

După ce am ascultat cu atenţie cele trei texte biblice, dacă ar fi să dăm un nume acestei duminici, am putea să o numim duminica aşteptării. În prima lectură este în aşteptare Ierusalimul care, după mulţi ani de jale şi suferinţă, aşteaptă să se întoarcă acasă fiii săi eliberaţi, în sfârşit din robia Babilonului. În a doua lectură, apostolul Pavel îi pregăteşte pe creştinii din Filipi care aşteptau cu înfrigurare a doua venire a lui Cristos; îi pregăteşte pentru ziua întâlnirii cu Domnul. În textul evanghelic, Ioan Botezătorul îi pregăteşte pe ţărmul Iordanului îndemnându-i la pocăinţă pe iudeii care aşteptau şi ei cu înfrigurare venirea lui Mesia.

Aşteptarea e condiţia vitală pentru supravieţuirea omului. Aşteptarea îl menţine pe om tânăr, îi alimentează optimismul, speranţa că va întâlni în viitor ceva, pe cineva care îl va face fericit şi trăieşte anticipat bucuria întâlnirii cu acel ceva sau acel cineva. Fiecare om simte un gol, un hău imens în inima sa şi aşteaptă ca cineva sau ceva să i-l umple. Un om care nu mai aşteaptă nimic e un om mort, un cadavru şi nici nu mai are pentru ce trăi. Cauzele sinuciderilor sunt foarte multe; în fond nu există decât o singură cauză: sinucigaşul nu mai aşteaptă nimic în această viaţă, şi bineînţeles, nici după această viaţă. Omul post-modern – mă refer la omul consumist, ghiftuit al societăţii bogate – aparent nu mai aşteaptă nimic. Are de toate: bani, maşină, vilă, frigiderul plin, distracţii şi plăceri fără nici o îngrădire, tot confortul şi luxul pe care i-l pune la dispoziţie progresul ştiinţei şi tehnicii. Dar omul post-modern care nu mai aşteaptă nimic în viitor, căci are totul în prezent, e omul blazat, plictisit sau chiar scârbit de viaţă. Simte lehamite de viaţă. E ceea ce exprimă filosofia şi literatura care domină Occidentul bogat – existenţialismul ateu. Nu întâmplător poate cel mai de seamă filosof existenţialist, Jean-Paul Sartre şi-a intitulat celebrul său roman La nausée – greaţa. Şi nu întâmplător cele mai multe sinucideri în lume se întâmplă în ţările bogate, la cei care nu mai au nimic, fiindcă au de toate, nu în cele sărace.

Am spus că, aparent, omul modern sau post-modern nu mai aşteaptă nimic, şi totuşi aşteaptă, căci consultă horoscopul, întreabă stelele, recurge la prezicători, la vrăjitori, la ghicitoare, dornic să afle viitorul. În această privinţă omul de azi nu a progresat cu nici un pas faţă de omul primitiv. Deci, paradoxal, are de toate şi tot mai aşteaptă ceva. Instinctul inimii nu poate fi smuls cu una cu două. Drama şi în acelaşi timp eroarea stă în faptul că omul nu ştie ce să aştepte. Îşi închipuie că există cineva sau ceva care ar putea să-i umple golul imens pe care îl poartă în inima sa şi îşi trăieşte viaţa din aşteptare în aşteptare, din iluzie în iluzie, din deziluzie în deziluzie.

Este o realitate pe care o descrie foarte bine Samuel Bekett în piesa sa intitulată Aşteptându-l pe Godot. Doi cerşetori îl aşteaptă cu înfrigurare pe Godot, un personaj misterios, bogat şi generos, de la care aşteaptă o pomană consistentă care să le pună capăt vieţii lor de mizerie. Despre el însă nu cunosc absolut nimic, nici măcar ziua când va veni, nici locul unde se vor întâlni cu el. Aşteaptă, aşteaptă, timpul trece. Pe neaşteptate soseşte un copil cu un mesaj în care Godot dă de ştire că va sosi a doua zi. Dar a doua zi acelaşi mesaj: a doua zi. În zilele următoare acelaşi mesaj: a doua zi. Iar sărmanii cerşetori continuă şi acum să aştepte să vină Godot.

Omul post-modern ca şi omul din mileniul trecut, ca şi omul dintotdeauna, e condamnat să aştepte pe cineva cu care nu se va întâlni niciodată, e condamnat să nutrească speranţe irealizabile, să alerge după fata morgana, să construiască veşnic castele pe nisip.

Într-o carte de povestiri pentru copii citim că odată un rege a intrat într-un oraş. Toţi locuitorii oraşului l-au primit cu căldură. Regele a rămas atât de impresionat încât le-a promis: „Mâine voi asfalta pentru voi şosele, vă voi aduce apă curentă, vă voi zidi case”. Apoi s-a dus să se culce. Însă a doua zi, spre durerea tuturor, a fost găsit mort. Împreună cu el au murit şi toate speranţele lor. Aceasta este drama absurdă întreţinută de demagogia şi minciunile politicienilor pe care o trăieşte de o bună bucată de vreme poporul nostru care aşteaptă un Godot care să-i aducă reforme, schimbare, prosperitate, bunăstare. Întâi a aşteptat să moară Ceauşescu. A murit şi nu s-a întâmplat nimic. Apoi a aşteptat să plece de la putere şi să vină alte partide, alţi Godoţi cu lozinca: „Să trăiţi bine!”. Şi nu s-a întâmplat nimic. Godot încă n-a venit. Acum poporul nostru aşteaptă să intrăm în Europa ca să ne dea prosperitate, salarii şi pensii mari. Eventual îl aşteaptă pe Becali să vină la putere ca să ne facă biserici şi case şi să ne îmbrace în euro. Şi iarăşi nu se va întâmpla nimic.

Cuvântul lui Dumnezeu din această duminică vrea să ne scoată din iluzie, să ne aducă cu picioarele pe pământ. Noi creştinii suntem oameni care aşteaptă şi aşteptarea ne ţine în viaţă. Dar aşteptarea noastră nu este zadarnică, iluzorie. Cel pe care îl aşteptăm şi pe care îl întâlnim nu e vreun Godot, ci este o persoană reală: e Cristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, trimisul Tatălui în lume, singurul care poate să umple golul imens din viaţa noastră, singurul care poate satisface aspiraţiile de fericire, de bucurie ale inimii noastre.

Viaţa noastră se desfăşoară între două veniri ale lui Cristos: venirea de la întrupare şi de la naşterea sa la Betleem, pe care au prevestit-o profeţii şi pentru care Ioan Botezătorul i-a pregătit pe iudei, şi a doua lui venire de la sfârşitul veacurilor despre care vroberşte sfântul Pavel în lectura a doua şi pe care o proclamăm la fiecare Liturghie când spunem: „Moartea ta o vestim, Doamne, şi învierea ta o mărturisim, până când vei veni în slavă”. Dar pe lângă aceste două veniri mai este o a treia venire a lui Cristos: cea din prezent. Cristos vine permanent la noi prin harul său, prin inspiraţiile sale bune, prin rugăciune: căci acolo unde doi sau trei se adună pentru rugăciune e şi el prezent în mijlocul lor, prin tainele sale; în special vine în sfânta Euharistie. „Dacă cineva mă iubeşte, Tatăl meu îl va iubi, vom veni la el şi vom face lăcaş la el”. Aplicat la Cristos, verbul „a veni” se conjugă la toate cele trei timpuri: la trecut, la prezent şi la viitor; el este cel care a venit, care vine şi care va veni. Pe Cristos care vine la noi în prezent îl aşteptăm astăzi şi în fiecare zi. Nu pentru iudeii de acum 2000 de ani, ci pentru noi cei de astăzi se face auzit glasul lui Ioan Botezătorul: „Pregătiţi în pustiu calea Domnului, neteziţi cărările”.

Cine a vizitat Ţara Sfântă ştie cum este aşezat geografic Ierusalimul. În partea de Răsărit şi de Sud pustiul ajunge aproape până sub zidurile cetăţii. Pustiul dezolant cu nisip, cu munţi stâncoşi şi colţuroşi, cu văi uriaşe se întinde până la Iordan. La apus de Ierusalim este, de asemenea, un teren foarte accidentat spre Marea Mediterană cu dealuri pietroase şi colţuroase, cu văi adânci şi prăpăstioase. În antichitate, când nu existau mijloacele moderne de amenajare a drumurilor, vântul acoperea foarte uşor cu nisip drumurile astfel încât nici nu se mai cunoştea unde sunt, aşa cum se întâmplă la noi când ninge abundent. Şi atunci când venea un mare personaj în oraş, un crainic numit înaintemergător mobiliza populaţia strigând: „Ieşiţi şi pregătiţi în pustiu calea oaspetelui care trebuie să vină! Desfundaţi drumul de nisip, drumul colţuros, accidentat să devină neted, drumul denivelat, întortocheat să devină drum drept”.

Aceasta a fost misiunea lui Ioan Botezătorul. El a fost crainicul, înainte-mergătorul care a strigat odinioară pe ţărmul Iordanului, iar astăzi ne strigă nouă să-i pregătim calea lui Cristos care trebuie să sosească.

Desigur, terenul, pustiul unde trebuie pregătit lui Cristos drumul este inima fiecărui om. Egoismul îl izolează pe om. Omul egoist e ca o cetate. Pustiul se întinde până sub zidurile sale. „Convertiţi-vă căci împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Împăratul a pornit deja la drum. Munţii mândriei, ai ambiţiei, ai vanităţii să se plece. Văile prăpăstioase ale necumpătării, ale senzualităţii să se umple. Drumurile colţuroase ale mâniei, ale duşmăniei, ale răzbunării să devină căi netede. Drumurile întortocheate ale minciunii, ale ipocriziei, ale înşelătoriei, ale prefăcătoriei să devină drumuri drepte!”

Dar remarcaţi o contradicţie între ce spune profetul Baruh în prima lectură a Liturghiei şi ce spune Ioan Botezătorul în Evanghelie. Profetul Baruh spune că, de fapt, Dumnezeu este cel care pregăteşte drumul: el face să se plece munţii şi înlătură stâncile, el umple văile adânci, el netezeşte drumul prin pustiu. Botezătorul spune, dimpotrivă, că noi trebuie să ieşim cu târnăcopul şi lopata la muncă şi să facem toate acestea, noi trebuie să amenajăm drumul în pustiu.

De fapt, nu este nici o contradicţie. Şi unul şi altul are dreptate. Dumnezeu, cu harul său, este cel dintâi care pune mâna la treabă pentru a înfăptui această lucrare de convertire în sufletul nostru căci „dacă Dumnezeu nu zideşte casa, în zadar se trudesc zidarii”. Dar el cere colaborarea noastră. Dacă noi nu ne angajăm, nu corespundem, nu punem umărul la treabă, Dumnezeu nu poate să facă nimic. Convertirea e lucrarea lui Dumnezeu şi, totodată, este lucrarea omului: „Astăzi, dacă veţi auzi glasul Domnului, nu vă împietriţi inimile voastre”.

„Orice om va vedea mântuirea lui Dumnezeu”. Să ne pregătim şi noi acum cu umilinţă şi credinţă să vedem mântuirea lui Cristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, care vine la noi în Euharistie. El ne preîntâmpină cu harul şi invitaţia sa ca să-i putem croi o cale dreaptă spre inima noastră: el vine în întâmpianrea noastră pentru ca noi să putem ieşi în întâmpinarea lui.