en-USro-RO

| Login
18 iunie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Luni, 18 iunie 2018

Sfintii zilei
Ss. Marcu și Marcelian, m.
Liturghierul Roman
Luni din sãptãmâna a 11-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde, III
Lectionar
1Rg 21,1-16: L-au scos pe Nabot din cetate, l-au bãtut cu pietre și el a murit.
Ps 5: Ia aminte, Doamne, la suspinul meu!
Mt 5,38-42: Eu însã vã spun: sã nu vã împotriviți celui rãu.

Meditatia zilei
Luni din sãptãmâna a 11-a de peste an

Anul A

 

„Fraţilor, fiţi răbdători până la venirea Domnului Isus Cristos!” Sărbătoarea Crăciunului fiind aproape, sfânta Biserică vrea să ne pregătească cu grijă sufletele şi inimile pentru apropiata venire a Domnului. Ea doreşte ca inimile să nu ne fie tulburate, zbuciumate, descurajate din cauza suferinţelor şi necazurilor ce se abat la tot pasul asupra noastră, sau din cauza răutăţii şi necazurilor pe care ni le fac cei din jur, deoarece Cristos, Principele Păcii, nu poate veni în ziua Crăciunului decât în inimile unde domnesc pacea şi dragostea. De aceea, sfânta Biserică ne repetă astăzi minunatele cuvinte ale sfântului Iacob: „Fraţilor, fiţi răbdători până la venirea Domnului. Aşa cum plugarul aşteaptă recolta robotind îndelung de primăvara, când aruncă sămânţa între brazde, până toamna, când îşi vede recolta în hambar, la fel, şi voi fiţi răbdători în suferinţă şi întăriţi-vă inimile, căci Domnul care vă va mângâia este aproape. Iar dacă alţii, fraţilor, vă supără şi vă chinuiesc viaţa cu vorbele şi răutăţile lor, nu numai că nu trebuie să vă răzbunaţi, dar nici să nu vă plângeţi, nici să nu-i judecaţi. Judecătorul stă deja înaintea uşii, el îi va judeca. Luaţi, fraţilor, pildă de suferinţă şi de îndelungă răbdare de la proorocii care au vorbit şi au suferit pentru numele Domnului”.

Isus Cristos Domnul nu va coborî în ziua Crăciunului decât în acele suflete unde domnesc pacea, liniştea şi calmul. Într-o zi, sfântul Francisc de Sales, vorbindu-le călugăriţelor sale din Annecy, le spunea această asemănare: „Priviţi lacul din grădina mănăstirii voastre; când lacul este calm, liniştit, când vântul, furtuna nu îl agită, într-o noapte senină, cerul se oglindeşte în apa lacului, stelele se văd pe cer; s-ar zice că cerul, cu stele cu tot, a coborât în apa limpede a lacului. În schimb, când lacul e agitat, tulburat de vânt, de furtună, cerul nu se oglindeşte în el, nu se vede nici o stea, nimic. Aşa se va întâmpla cu sufletele noastre în ziua Crăciunului. Dacă sufletul nostru va fi liniştit, calm, împăcat cu sine şi cu cei din jur, cerul va coborî într-însul, Cristos însuşi se va oglindi, îşi va arăta chipul; în schimb, dacă în sufletul nostru va bate furtuna neliniştii, a nemulţumirii, a descurajării, a duşmăniei, va fi ca o apă tulbure, murdară, întunecată, în care Cristos nu-şi va oglindi chipul”.

Pentru a dobândi această linişte şi mulţumire a sufletului cu care trebuie să petrecem sărbătoarea Crăciunului, mai întâi este nevoie, aşa cum ne sfătuieşte sfântul Iacob, de resemnare şi îndelungă răbdare în suferinţele pe care le avem de îndurat în fiecare zi. S-a făcut un calcul foarte interesant: pentru a face un kilogram de miere, o albină vizitează 7 milioane de flori şi zboară peste 100.000 km – adică distanţa de două ori şi mai bine în jurul Pământului - şi îi trebuie aproape 1.500 de zile, cu 8 ore ziua de muncă. Câtă răbdare îi trebuie unei albine pentru a aduna un kg de miere! Să se aşeze pe 7 milioane de flori, să adune un pic de nectar din fiecare floare, să-l aducă în gură, puţin câte puţin, de la kilometri întregi distanţă la stup, apoi să zboare iarăşi să caute la alte flori nectarul. La fel se dobândeşte şi mântuirea noastră. Împărăţia cerurilor se câştigă suportând cu răbdare micile necazuri şi suferinţe pe care le întâmpinăm la tot pasul în cursul unei vieţi întregi.

Sfântul Augustin îi împarte pe oameni în două categorii: nu în oameni fericiţi, care n-au nimic de suferit, şi oameni nefericiţi, aşa cum îi împarte, de obicei, lumea, căci toţi oamenii au de suferit, ci în oameni pe care suferinţa îi mântuieşte şi cei pe care suferinţa îi osândeşte. Aşa cum în unul şi acelaşi foc aurul se curăţă şi devine strălucitor, iar spuma albă se înnegreşte, aşa cum în una şi aceeaşi arie paiele sunt strivite, iar boabele de grâu sunt curăţate şi eliberate, la fel, aceeaşi suferinţă, celui care o suportă cu resemnare şi răbdare, îi curăţă sufletul; suferinţa îl face mai bun, îl mântuieşte; pe altul, care nu ştie să suporte cu răbdare, îl face mai păcătos, îl osândeşte.

Doi oameni, se spune, se aflau într-o închisoare, deoarece săvârşiseră aceeaşi greşeală. Dacă ar fi avut bani cu ce să plătească o amendă, ar fi putut să scape, dar, aşa, trebuiau să facă închisoare. Într-o zi, un prieten al lor, ca să-i ajute, le-a aruncat doi săculeţi cu bani pe fereastră, pentru a-şi plăti amenda. Săculeţii i-au lovit pe amândoi în cap. Unul, nervos şi nemulţumit că a fost lovit, fără să se uite ce era în săculeţ, l-a aruncat înapoi pe geam, înjurând; celălalt, fără să se supere de lovitură, s-a uitat să vadă ce e înăuntru. Cel dintâi a rămas mai departe în închisoare, celălalt nu numai că a putut să-şi plătească amenda şi să devină liber, dar a avut cu ce trăi fără grijă o bună bucată de vreme. Aceşti doi oameni reprezintă cele două categorii despre care vorbeşte sfântul Augustin. Suferinţa e un dar pe care Dumnezeu îl trimite tuturor pentru a-şi ispăşi păcatele şi pentru a-şi merita fericirea de după moarte. Unii o resping, se revoltă, se supără când Dumnezeu le-o trimite, blestemă şi îşi roagă moartea; pentru aceştia, suferinţa le este spre osândă; alţii, în schimb, o primesc cu resemnare şi le este spre mântuire.

În al doilea rând, pentru a avea pacea sufletului, ne trebuie îndelungă răbdare cu cei din jurul nostru. Ne fac rău? Nu-i nimic, Domnul îi va judeca; datoria noastră de creştini este să-i suportăm fără să ne răzbunăm. Sfântul Bernardin de Siena mergea într-o zi cu un confrate al său prin oraş. Şi, pe când mergeau pe drum, nişte copii răi, nişte derbedei, au început să arunce cu pietre în ei. Celălalt călugăr a început să-i ocărască urât, cu tot felul de cuvinte, dar sfântul Bernardin şi-a văzut liniştit de drum, ca şi cum nimic deosebit nu s-ar fi întâmplat. Tovarăşul de drum l-a întrebat: „Nu vezi ce fac aceşti huligani?” „Lasă-i în pace”, îi răspunde sfântul. „Ei nu fac altceva decât să ne ajute să câştigăm cerul. Răbdare. Ai uitat cuvântul lui Cristos? Întru răbdare vă veţi mântui sufletele”. Deseori ne vine greu să ne împăcăm cu această idee: „Cum să-l mai suport pe cutare sau pe cutare? Cum să mă mai uit la el cu ochi buni? I-am făcut bine, l-am ajutat, i-am dat de mâncare, l-am împrumutat când a avut nevoie de ceva şi şi-a bătut joc de mine, mi-a trădat casa, m-a vorbit de rău, m-a vândut aşa cum l-a vândut Iuda pe Cristos”. Nu-i nimic. Nu te răzbuna, fă-i mai departe bine. Întru răbdare îţi vei mântui sufletul.

Sfântul Ioan Bosco, cu inima lui mare şi miloasă, văzând câţi copii părăsiţi, orfani, fără casă n-au adăpost noaptea, a închiriat una, a aşezat paturi şi a strâns o mulţime de copii părăsiţi acolo, ca să doarmă peste noapte. A fost prima noapte. Dimineaţa, când sfântul Ioan a mers să-i scoale, nici urmă de copii: vagabonzii fugiseră cu tot cu pături şi cearşafuri. Dar nu s-a descurajat; fără să spună nimic, a strâns bani, a cumpărat alte pături, alte cearşafuri şi şi-a continuat opera de binefacere.

Dar această îndelungă răbdare, pe care ne-o recomandă sfântul Iacob, este necesară, mai ales, în familiile noastre. Dacă această suportare reciprocă a greşelilor ar exista, ar dispărea din familiile noastre certurile, duşmăniile, vorbele urâte şi aspre, eventual, bătăile dintre soţi, care dezonorează atât de mult familiile noastre. Într-o zi, împăratul Chinei a întâlnit, într-una dintre plimbările sale, o familie în care niciodată n-a fost vreo dezbinare sau vreun cuvânt urât. „Ce metodă întrebuinţezi”, l-a întrebat împăratul pe capul familiei, „că e atâta înţelegere şi vorbă bună în casa ta?” „Întreabă-l pe tata, că e mai în măsură să răspundă”, a zis gospodarul. Bătrânul a făcut o plecăciune până la pământ şi a răspuns: „Împărate, pentru a avea pace şi armonie în familie, se cer trei lucruri: întâi, răbdare, în al doilea rând, răbdare şi, în al treilea rând, tot răbdare”.

Aşa trebuie să ne pregătim noi sufletul în aceste zile. Să facem ca în inimile noastre să domnească mulţumirea cu noi înşine şi cu semenii noştri, pentru ca, în ziua Crăciunului, să putem cânta împreună cu îngerii: „Mărire în cer lui Dumnezeu şi pe pământ pace oamenilor de bunăvoinţă”.