en-USro-RO

| Login
18 august 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Sâmbătă, 18 august 2018

Sfintii zilei
Fer. Paula Montaldi, fc.
Liturghierul Roman
Sâmbãtã din sãptãmâna a 19-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde, III, PP
Lectionar
Ez 18,1-10.13b.30-32: Vã voi judeca pe fiecare dupã cãile lui.
Ps 50: Creeazã în mine, Dumnezeule, o inimã curatã!
Mt 19,13-15: Lãsați copiii și nu-i opriți sã vinã la mine, cãci împãrãția cerurilor este a acelora care sunt ca ei!

Meditatia zilei
Sâmbãtã din sãptãmâna a 19-a de peste an

Anul B

2.

Dintre toate cuvintele ce au ieşit din gura lui Ioan Botezătorul şi pe care le-am auzit în Evanghelia Liturghiei de astăzi, cel mai mult ne reţine atenţia reproşul pe care el îl aruncă în faţă evreilor: „În mijlocul vostru este acela pe care voi nu-l cunoaşteţi”. De necrezut. Veacuri de-a rândul evreii suspinaseră, se rugaseră, îl aşteptseră pe Cristos, iar când a coborât în mijlocul lor, nu l-au cunoscut. Şi cu toată învăţătura şi minunile săvârşite de Isus sub ochii lor, au rămas în orbirea lor până la moarte; nu l-au cunoscut, de aceea, l-au şi ucis.

Dar, mai mult decât în zilele lui Ioan Botezătorul, Cristos este astăzi prezent în mijlocul nostru; atunci el se afla într-un singur loc pe pământ, la Cafarnaum, Ierusalim, Betania sau în alte câteva locuri; astăzi el este prezent pe altarele tuturor bisericilor în sfânta taină a Euharistiei. Dar el continuă să rămână necunoscut, şi nouă mai mult decât evreilor ar putea să ne reproşeze sfântul Ioan: „În mijlocul vostru este acela pe care voi nu-l cunoaşteţi”. Cu câtă insistenţă şi-a ridicat glasul sfânta Biserică, mai ales de când cu reforma liturgică, şi le atrage necontenit copiilor ei atenţia asupra prezenţei lui Cristos de pe altar, îndemnându-i necontenit să-l primească mai des, sau chiar zilnic, dar glasul Bisericii, ca şi glasul lui Ioan Botezătorul, e glas care strigă în pustiu! Căci puţini, extrem de puţini, aceeaşi de mai înainte, dacă nu şi mai puţini, se apropie de masa sfântă. Aşa cum glasul lui Ioan odinioară se lovea de pietrele tari şi de nisipul ars de soare al pustiului de odinioară, la fel, glasul Bisericii se loveşte de inimile noastre împietrite şi uscate şi se pierde fără a stârni vreun ecou. „În mijlocul vostru stă acela pe care voi nu-l cunoaşteţi”.

Aţi mai auzit probabil viaţa sfântului Alexis. Născut într-o familie nobilă romană, a primit o educaţie aleasă. Părinţii lui au voit să-l căsătorească mai mult cu sila, dar el a părăsit casa părintească în ajunul nunţii şi a plecat departe, trăind în pocăinţă şi umilinţă. După 17 ani, s-a întors la casa părintească schimbat complet la faţă, slăbit de posturi şi pocăinţă, încât nimeni nu l-a mai recunoscut. A cerut adăpost în casa părintească fără să spună cine este şi, fiind îmbrăcat în zdrenţe, i s-a dat o rogojină sub pragul casei, unde dormea peste noapte. 17 ani a trăit ca un cerşetor, necunoscut în casa părintească. Era batjocura servitorilor. Adesea, ca să-şi bată joc de el, îi smulgeau barba sau îi aruncau găleata cu zoi în cap. Sărmana lui mamă zilnic plângea şi se topea de dor după copilul ei, care plecase de acasă şi de atâţia ani nu-l mai văzuse. Într-o bună zi, cerşetorul a fost găsit mort pe rogojina lui, iar pe pieptul avea un bilet pe care scria: „Eu sunt Alexis, copilul vostru”. Sărmana mamă, citind biletul, a început să bocească şi să se tânguiască, smulgându-şi părul din cap: „Copilul meu, copilul meu! Atât de mult am dorit să te mai văd o dată, şi tu ai stat lângă mine şi eu nu te-am cunoscut; acum te cunosc, dar este prea târziu”.

Extrem de mulţi oameni au aceeaşi atitudine de ignorare completă a lui Isus din sfânta Împărtăşanie ca şi mama lui Alexis faţă de fiul ei. Aş putea pune mâna în foc că mai mulţi sunt bărbaţii care vizitează zilnic bufetul de peste drum decât cei care vin la biserică. Mulţi vin duminica la biserică, dar o părăsesc fără să-şi fi dat seama măcar o clipă că au stat în faţa lui Cristos din sfânta Împărtăşanie. Se împărtăşesc o dată pe an sau la câţiva ani fără convingere, de gura altora, împinşi de alţii de la spate. Câţi nu stau în biserică fără respectul cuvenit şi îşi etalează îmbrăcămintea, mai mult sau mai puţin modestă, privesc în toate părţile, fără să-şi dea seama că se află în faţa Creatorului cerului şi al pământului; vorbesc în biserică, ceea ce este echivalent cu a-i arunca lui Cristos găleata cu zoi în cap! Iar toţi aceştia se vor trezi deodată în faţa lui Cristos. Îi vor vedea chipul la flacăra lumânării, pe care o vor ţine la moarte în mână, şi se vor tângui ca mama lui Alexis: „O, Dumnezeul meu, o viaţă întreagă ai locuit în altarul de lângă mine şi eu nu te-am cunoscut; acum te cunosc, dar este prea târziu!”

Privim la sfânta Liturghie Ostia albă pe care preotul o ridică sau o arată poporului sau o aşază pe limba celor ce se împărtăşesc, dar vederea ei nu ne impresionează câtuşi de puţin; rămânem indiferenţi ca şi cum am primi o bucăţică de pâine sau un lucru oarecare. De ce? Pentru că nu avem acea credinţă puternică pe care o cere Dumnezeu de la noi.

Un mare savant, ungur de origine, dar care trăieşte în Anglia, laureat al Premiului Nobel, cu numele de Gabor, a făcut în zilele noastre o descoperire extraordinară: a descoperit holograma. Ce este holograma? Este o fotografie care, privită cu ochiul liber, pare o bucată de hârtie albă, pe care nu se vede nimic; dar când este îndreptată asupra ei o rază laser, apare pe ea o imagine în relief. Şi cel mai interesant este faptul că această hologramă, dacă este ruptă în mai multe bucăţi, imaginea rămâne întreagă pe fiecare bucată.

Nu există pentru sfânta Împărtăşanie o asemănare mai desăvârşită decât această descoperire a zilelor noastre. Cristos este întreg în Ostia întreagă, întreg în fiecare părticică, dacă Ostia se frânge. Cu ochiul liber normal că nu vedem în sfânta Împărtăşanie decât o bucăţică de pâine albă, dar dacă asupra ei îndreptăm raza puternică a credinţei, ne apare în ea însuşi Cristos.

Ce înseamnă Cristos din sfânta Împărtăşanie pentru noi? Ceea ce este pâinea pentru trupul nostru, aceea este sfânta Împărtăşanie pentru sufletul nostru, înseamnă însăşi viaţa sufletului, însăşi nemurirea fericită. De aceea Cristos a rămas sub chipul pâinii. De aceea, Cristos se numeşte pâinea vieţii, pâinea cea vie, care a coborât din ceruri.

La Benares, în apropierea Gangelui, se înalţă cel mai vestit templu al indienilor. Spune credinţa brahmană că odinioară s-a dat o luptă pentru apa nemuririi şi, în timpul luptei, câteva picături au căzut pe pământ, iar în locul unde au căzut, a ieşit din pământ un izvor, izvorul nemuririi. Deasupra acestui izvor s-a construit măreţul templu. Înăuntru, într-o scobitură, se vede apa acestui izvoraş, stătută, murdară şi rău mirositoare. De jur împrejur este înconjurat acel izvor cu un grilaj. O mulţime imensă se înghesuie în fiecare zi în jurul lui pentru a fi cât mai aproape. Un preot brahman stă zilnic de serviciu şi, cu o lingură de argint, dă credincioşilor să bea câte o înghiţitură din acea apă. Credinţa lor spune că apa îl spală pe om de toate păcatele, îi dă nemurirea şi îl face conştient de demnitatea sa de credincios al lui Brahma. De trei mii de ani vin indienii şi se împărtăşesc din acest izvor al nemuririi.

Aceasta este o poveste păgână. Numai religia lui Cristos are acest izvor minunat, care spală de păcate şi oferă nemurirea; e sfânta Împărtăşanie. „Acela care mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică şi eu îl voi învia în ziua de apoi”. „O, dacă ai cunoaşte darul lui Dumnezeu”, îi spune femeii samaritane, „tu mi-ai cere o apă după care, bând-o, nu ai mai înseta niciodată!” Sfântul Pavel şi întreaga Liturghie de astăzi ne îndeamnă la bucurie. Izvorul bucuriei pentru un creştin este Cristos din sfânta Împărtăşanie. El este pacea, mângâierea, fericirea noastră.

„Cristos ni se dă nouă în sfânta Împărtăşanie”, spune sfânta Tereza a Pruncului Isus. „Nu numai că el coboară din ceruri, dar aduce pentru o clipă cerul în sufletul nostru”.

Noi, care suntem flămânzi sufleteşte, lihniţi de foame, dar care fugim de această hrană sufletească, cu sufletul rănit, fugim de leacul care ar putea să ne vindece, să-i cerem azi lui Cristos să ne dea foamea după pâinea vieţii şi a nemuririi.

„Cristos”, spune sfântul Ambroziu, „este totul pentru noi. Vrei să-ţi vindeci rănile sufletului? El e medicul. Ai nevoie de ajutor? El e tăria. Tinzi spre cer? El este calea. Orbecăieşti în întuneric? El este lumina. Simţi foamea? El este hrana. De aceea, gustă şi vezi cât de plăcut este Domnul. Fericit este omul care îşi pune speranţa numai într-însul!”