en-USro-RO

| Login
15 decembrie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Sâmbătă, 15 decembrie 2018

Sfintii zilei
Sf. Virginia, vãduvã
Liturghierul Roman
Sâmbãtã din sãptãmâna a 2-a din Advent
Liturghie proprie, prefațã pentru Advent I
violet, II, PP
Lectionar
Sir 48,1-4.9-11: S-a ridicat profetul Ilie, ca un foc.
Ps 79: Dumnezeule, fã sã strãluceascã fața ta și vom fi mântuiți!
Mt 17,10-13: Ilie a venit deja, dar nu l-au recunoscut.
Meditatia zilei
Sâmbãtã din sãptãmâna a 2-a din Advent

Anul C

2.

 Pe când sfântul Ioan boteza pe malurile Iordanului, s-a apropiat de el o delegaţie de preoţi şi leviţi, care i-au zis: „Venim la tine din Ierusalim şi suntem trimişi de căpeteniile oraşului şi ale poporului ca să te întrebăm: «Tu cine eşti?»” În predica de astăzi, aş vrea să mă opresc numai asupra acestor trei cuvinte: „Tu cine eşti?” Această întrebare să ne-o punem fiecare dintre noi: „Cine sunt eu?” Sfântul Bernard îi scria Papei Eugen aceste cuvinte: „Nu vei fi înţelept dacă nu te vei cunoaşte pe tine însuţi. Pentru ce atâta curiozitate în a cerceta lumea din afară şi atâta scăpare din vedere în a cerceta lumea dinăuntrul nostru? Întoarce-te la tine, află cine eşti. Să nu fim ca ochiul care pe toate le vede, iar pe sine nu se vede. Îţi mărturisesc că nici o neştiinţă nu este mai primejdioasă decât aceea de a nu te cunoaşte pe tine însuţi. Dacă nu vei cunoaşte filosofia, literatura, mecanica, legile, medicina, te vei putea mântui; dar dacă nu te vei cunoaşte pe tine însuţi, nu te vei mântui”.

Aşadar, să ne cercetăm cu atenţie în ziua de astăzi şi să vedem ce suntem noi. Din firea noastră, noi suntem creaţi din trup şi din suflet. Ce este trupul? Într-o zi, profetul Isaia a auzit un glas zicându-i: „Strigă!” „Ce să strig?”, întreabă el mirat. Şi glasul îi răspunde: „Strigă că orice trup este ca iarba şi orice carne ca floarea. Iarba se usucă, floarea cade, şi ce rămâne?” Dacă am merge în cimitir şi am deschide un mormânt, ne-am convinge ce este trupul omului. Am vedea că acest trup, de care atâta ne îngrijim, pentru care atâta ne zbatem ca să-l hrănim, să-l îmbrăcăm, nu este decât un sac de putregai, respingător şi urât mirositor, din care viermii mănâncă cu poftă; am vedea că acest trup, pentru care jertfim tot timpul nostru, cu care ne mândrim, pe care îl cocolim în fel şi chip şi căruia nu suntem în stare să-i refuzăm nimic, nu este decât un pumn de pământ şi cenuşă.

Dar în afară de trup, noi mai avem şi un suflet. Ce este sufletul? Sufletul e ceva nobil, nemuritor, frate cu îngerii, asemenea lui Dumnezeu; este o comoară pe care o purtăm într-un vas atât de fragil. Din nefericire, omul îşi preţuieşte prea mult trupul, face totul numai pentru el, cu toate că nu merită să pui prea mult preţ pe el; în schimb, nu îşi cunoaşte sufletul, care este atât de preţios şi nu face nimic pentru el. Acum câţiva ani, un englez făcea o călătorie în Egipt. În oraşul Cairo, a mers la piaţă, cu gândul să târguiască ceva. S-a oprit la taraba unui vânzător şi i-a cerut să-i vândă câţiva pepeni. Negustorul s-a grăbit să-l servească. A luat câţiva pepeni, i-a împachetat într-o foaie de hârtie şi i-a dat cumpărătorului. Dar călătorul a văzut că foaia în care erau înveliţi pepenii era veche şi scrisă cu litere vechi. Bănuind că e ceva de preţ, i-a cerut negustorului să-i dea toate foile cu care îşi învelea marfa. Pentru câţiva bănuţi, negustorul i le-a dat bucuros. Englezul s-a întors în ţara sa, a cercetat cu atenţie foile pe care le adusese cu el şi a constatat că era o lucrare veche, scrisă cu câteva mii de ani în urmă. S-a dus cu foile la un muzeu şi, fiind o scriere atât de veche şi preţioasă, a luat pe ele suma fantastică de câteva milioane de lire sterline. Ştirea s-a publicat în presă, s-a răspândit în lumea întreagă, şi vă închipuiţi necazul şi scârba negustorului egiptean: avusese o comoară şi nu ştia; ar fi putut să ia pe acele foi milioane şi el le vânduse doar pe câţiva bani. Şi cu noi se întâmplă acelaşi lucru. Noi avem un suflet nespus de preţios şi nu ne dăm seama. Diavolul viclean ni-l cumpără pe o nimica toată, pentru câteva plăceri, pentru câţiva ani de viaţă păcătoasă, şi noi îl vindem cu atâta uşurinţă! Abia după moarte ne vom da seama ce comoară am lăsat să ne scape din mâini.

Dar adevărata măreţie şi frumuseţe o primeşte sufletul nostru la sfântul Botez, când Dumnezeu ne îmbracă sufletul cu harul său. Eram doar de câteva zile, când părinţii noştri ne-au dus la biserică, şi acolo s-a celebrat asupra noastră o ceremonie tainică şi sublimă. „Te lepezi de Satana şi de toate faptele lui?”, ne-a întrebat preotul. „Mă lepăd”, am răspuns prin gura părinţilor şi a naşilor. După ce ni s-a turnat pe cap apa Botezului, s-a pus pe noi o bucată de pânză albă, care simbolizează nevinovăţia sufletului, şi preotul ne-a spus: „Primeşte această haină nepătată şi aminteşte-ţi că va trebui să te prezinţi într-o zi cu ea în faţa judecăţii lui Dumnezeu”. În sfârşit, ni s-a dat lumânarea aprinsă, care simbolizează credinţa, şi preotul ne-a spus: „Poart-o aprinsă întotdeauna, pentru că ea te va lumina în ceasul întunecos al morţii”. Şi când am ieşit din baptisteriu, eram cu totul alţii. O minunată schimbare s-a petrecut în noi. Lumina, strălucirea au cuprins sufletul nostru, Sfântul Duh locuia în noi, eram fiii lui Dumnezeu.

Dacă un rege, un conducător de stat ar intra în casa noastră, cât de onoraţi ne-am simţi! N-am mai uita toată viaţa lucrul acesta şi ne-am mândri cu el! Dar, prin Botez, nu un rege, ci însuşi Duhul Sfânt vine în locuinţa sufletului nostru. De aceea, aclamă sfântul Leon cel Mare: „O, creştinule, recunoaşte-ţi demnitatea; cunoaşte-ţi strălucirea şi frumuseţea sufletului şi nu te tăvăli în noroiul lumii acesteia!” Dumnezeu i-a arătat într-o zi sfintei Tereza un suflet înzestrat cu harul său. Era atât de frumos şi de strălucitor, încât semăna cu Dumnezeu, şi dacă n-ar fi avut credinţă şi n-ar fi ştiut că este un singur Dumnezeu, Tereza ar fi căzut în genunchi şi i s-ar fi închinat ca unui Dumnezeu. Dar dacă este atât de frumos şi strălucitor sufletul înzestrat cu harul lui Dumnezeu, nu ne putem închipui cum ne urâţeşte, cum ne desfigurează păcatul sufletul. Ne povesteşte istoria sacră că Nabucodonosor, din regele mare şi strălucitor ce fusese, s-a transformat într-un dobitoc hidos. Alungat din palatul său, umbla în patru labe şi se hrănea ca vitele; pe capul ce a purtat odată coroana, părul i-a devenit ţepos şi zbârlit ca penele vulturului; pe mâinile cu care ţinuse odată sceptrul, unghiile i-au crescut ca ghearele păsărilor răpitoare. Această descriere înfiorătoare din Sfânta Scriptură se adevereşte ori de câte ori omul săvârşeşte păcatul de moarte. Prin păcatul necurăţiei şi al beţiei, sufletul îşi pierde toată strălucirea, toată frumuseţea; prin păcat, sufletul se desfigurează, omul se înjoseşte, îşi pierde orice demnitate, se transformă în dobitoc scârbos.

Recunoaşte-ţi, creştinule, demnitatea şi nu te tăvăli în noroiul păcatelor! Din rege măreţ şi strălucitor, nu te coborî în rândul animalelor, al fiinţelor necuvântătoare. Poate că, din cauza păcatelor, sufletul nostru şi-a pierdut toată strălucirea, toată frumuseţea primită la Botez. Poate că haina nevinovăţiei am pătat-o, am terfelit-o în noroi. Lumina pe care am primit-o s-a stins, şi în noi domneşte numai întunericul patimilor, al apucăturilor noastre josnice. Printr-o Spovadă bună, vom putea să dobândim iarăşi nevinovăţia, frumuseţea, strălucirea pierdută, vom putea deveni iarăşi fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor.