en-USro-RO

Inregistrare | Login
19 ianuarie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Vineri, 19 ianuarie 2018

Sfintii zilei
Ss. Marius şi Marta, soţi m.
Liturghierul Roman
Vineri din sãptãmâna a 2-a de peste an
Liturghie la alegere, prefaţã comunã
verde. II
Lectionar
1Sam 24,3-21: Nu-mi voi ridica mâna împotriva stãpânului meu, regele, care a fost consacrat Domnului prin ungere.
Ps 56: Ai milã de mine, Dumnezeule, ai milã de mine!
Mc 3,13-19: I-a chemat pe cei pe care i-a voit el, iar ei au venit la el.
Meditatia zilei
Vineri din sãptãmâna a 2-a de peste an

Anul A

 

1.

 

Puţine sunt zilele care ne mai despart de sărbătoarea cea frumoasă şi plină de farmec a Crăciunului. Sfânta Biserică, în rugăciunile şi în cântările ei, ne atrage tot mai insistent atenţia: Domnul este aproape; Cristos se va naşte curând; el este la uşă; pregătiţi-vă să-l primiţi cum se cuvine. Şi tot în acest scop, face să răsune cuvintele sfântului Ioan Botezătorul, pe tot parcursul Adventului: „Pregătiţi calea Domnului!”

Când un conducător de stat vine într-o localitate, toată lumea se alarmează şi îi pregăteşte cu înfrigurare o primire cât mai frumoasă: se repară drumurile, se asfaltează şoselele, se curăţă străzile pe unde va trece acel conducător cu maşinile, cu suita sa. Se pun flori, pancarte, se văruiesc clădirile, celor dărăpănate li se pune ceva în faţă pentru a nu fi văzute, cu alte cuvinte, nu este lăsat nimic la o parte, pentru ca acel conducător să-şi facă o impresie bună despre localitatea respectivă.

Sfântul Ioan Botezătorul ne spune şi nouă astăzi să facem la fel. „Pregătiţi calea Domnului”: reparaţi, îndreptaţi drumurile; văile, golurile sufletului vostru să se umple cu merite, cu fapte bune; munţii, colinele mândriei, ale îngâmfării, să se plece; căile strâmbe, adică afacerile necinstite, vicleşugurile, minciunile, să se îndrepte; drumurile colţuroase, adică certurile, ura din sufletul vostru, să fie drumuri netede. Cum vom îndrepta noi calea Domnului? Ne-o spune tot sfântul Ioan Botezătorul: „Pocăiţi-vă, faceţi roade vrednice de pocăinţă”. Lumea, în general, aude cu multă neplăcere vorbindu-se de pocăinţă, de înfrânare. Viciosul rege asirian Sardanapal a lăsat poruncă, încă pe când trăia, ca după moarte să i se ridice în piaţa publică o statuie pe a cărui piedestal să fie scrisă următoarea inscripţie ruşinoasă: „Trecătorule, bea, mănâncă şi te veseleşte; în afară de aceasta, nu-i nimic”. Filosoful păgân Aristotel, citind aceste cuvinte, a exclamat: „Inscripţia s-ar fi putut scrie pe mormântul unui bou, nu al unui rege!”

Sardanapal, simbolul plăcerilor necurate, este ridicat la rangul de zeitate în piaţa publică a omenirii, iar oamenii strigă din toate puterile cuvintele pe care sfântul Pavel le-a pus în gura celor deznădăjduiţi, a celor fără credinţă: să nu fie nici o plăcere pe care inima noastră să nu o fi încercat; să bem şi să mâncăm, căci mâine va trebui să murim. Dar în faţa statuii lui Sardanapal, de două mii de ani stă ridicată alta, nu de bronz, ci de lemn. Iar pe ea stă Isus Cristos ţintuit şi însângerat, care, murind, ne spune: „Cine vrea să mă urmeze să-şi ia crucea şi pe ea să-şi răstignească patimile rele”.

Noi, admiratorii cărei statui suntem? Zilele acestea, casa fiecărui om se schimbă; se văruiesc pereţii, se spală duşumelele, se face curăţenie, fiecare caută să împodobească cât se poate mai frumos un brăduleţ, fiecare se îngrijeşte să aibă o haină mai frumoasă, să aibă bucate mai gustoase, o băutură mai aleasă de Crăciun. Dar dacă, printr-o Spovadă bună, nu am face curăţenie în sufletul nostru, dacă lăsăm sufletul nostru să rabde de sete şi de foame, refuzându-i pâinea gustoasă şi hrănitoare a sfintei Împărtăşanii, nu sărbătorim Crăciunul, nu pregătim calea Domnului, ci ne arătăm nişte vrednici urmaşi ai lui Sardanapal. În cazul acesta, am merita reproşul lui Isus adresat fariseilor: „Făţarnicilor, voi spălaţi blidul numai pe dinafară, iar pe dinăuntru îl lăsaţi murdar, plin de tot felul de necurăţenii!”

După Rusalii, sfântul Petru a ieşit în piaţa publică şi a început să predice cu cuvinte înflăcărate: „Fii ai lui Israel, ascultaţi-mă în linişte. Isus Nazarineanul, Fiul lui Dumnezeu, vestit prin învăţătura, puterea şi minunile sale, a fost ucis de voi. De ce l-aţi omorât? De ce? Fiindcă a dat vederea orbilor voştri? Sau poate pentru că i-a vindecat pe leproşi? Poate pentru că v-a însănătoşit bolnavii sau pentru că v-a hrănit în pustiu, sau v-a îmbrăţişat copiii, binecuvântându-i? De ce l-aţi ucis? Răspundeţi”. La aceste cuvinte, mulţimea a început să geamă, să se frământe. Evreii, ca treziţi dintr-un somn adânc, se priveau faţă în faţă şi, îngroziţi, suspinau cu durere: „Bărbaţi fraţi, ce e de făcut? Ce să facem pentru a ispăşi cumplita nelegiuire?” Iar sfântul Petru, auzindu-i, le-a răspuns: „Faceţi pocăinţă”.

Spune sfântul Pavel că, ori de câte ori noi păcătuim, îl răstignim iarăşi pe Cristos în sufletele noastre, ca evreii. Şi atunci, ce trebuie să facem pentru a ispăşi o astfel de nelegiuire? Să facem pocăinţă! Să ne aruncăm la picioarele Răstignitului, să-i privim rănile pe care i le-am produs prin păcate şi să-i cerem iertare din toată inima. Să ne gândim la motivul pentru care a venit Isus în lume, să ne gândim la suprema lui iubire faţă de noi şi la neagra nerecunoştinţă ce i-o aducem prin păcat.

Într-o zi, un om a pornit cu servitorul său într-o localitate îndepărtată, pentru nişte afaceri. Era o zi grea de iarnă, geroasă, şi zăpada fiind mare, au plecat cu o sanie la care înhămaseră patru cai. Au rezolvat cu bine interesele lor şi acum se întorceau acasă. Dar iată că, la întoarcere, au înnoptat pe drum. Aveau de străbătut o câmpie întinsă, unde nu se găsea nici o locuinţă omenească. Deodată, în depărtare s-a auzit un urlet înfiorător de lup; alte urlete i-au răspuns. Cei doi oameni au îngheţat de spaimă. Era o haită de lupi ce îi urmăreau. Să se întoarcă era prea târziu. Au început deci să dea bice cailor, care au luat-o la galop. Dar urletele lupilor se auzeau tot mai aproape în urma lor. Au privit înapoi şi, la lumina lunii, au văzut pe zăpada albă haita de lupi ce alergau după ei şi care de acum erau gata să-i ajungă. Atunci, cei doi oameni au oprit sania, au deshămat un cal, l-au lăsat în urmă pradă lupilor, ca, în timp ce îl vor mânca, ei să se poată îndepărta cu sania. Pornesc aşadar cu trei cai la galop. Dar după ce lupii au mâncat calul, au pornit iarăşi pe urma celor doi călători, şi iată-i iarăşi apropiindu-se de sanie. Este deshămat al doilea cal şi lăsat în urmă. Apoi al treilea. Când au rămas la ultimul cal, de acum, luminile oraşului se zăreau în depărtare. Totuşi, nu era chip de ajuns. Haita de lupi era la doi paşi de sanie. Nu mai era scăpare pentru ei. Şi, deodată, servitorul zice: „Stăpâne, salvează-te. Rămân eu pradă lupilor”. Şi a sărit din sanie. Pe când lupii îl sfâşiau pe servitor, stăpânul a ajuns cu bine în oraş. S-a întors imediat cu o ceată de oameni înarmaţi, dar n-au mai găsit din servitor decât ghetele şi câteva oase împrăştiate. A strâns cu recunoştinţă acele oase, le-a îngropat, iar deasupra a pus o cruce de piatră, pe care a scris: „Aici sunt oasele aceluia care a murit pentru mine”. Şi deseori el, copiii şi nepoţii lui veneau şi îl plângeau pe acel servitor atât de bun, atât de credincios. Dar ce am spune noi dacă stăpânul s-ar fi oferit să moară pentru slujitorul său? Cât de recunoscător ar fi trebuit să fie acesta?

Din cauza păcatului strămoşesc, noi eram destinaţi pierzării veşnice. Şi iată că Isus Cristos, stăpânul nostru, creatorul nostru, s-a oferit de bunăvoie să moară în locul nostru, să fie răstignit pe cruce. Iar noi, slugi netrebnice, nu numai că nu-i mulţumim, dar ne batem joc de el, căutând să-l răstignim iarăşi prin păcatele noastre. Ce abis de nerecunoştinţă! De aceea, să ne hotărâm astăzi să ne curăţăm sufletul, să-l spălăm în baia sfintei Spovezi. Noi nu suportăm nici cea mai mică pată de noroi pe haine sau pe faţă, nu putem ieşi aşa în lume, dar suportăm totuşi să stăm ani de zile cu murdăria, cu noroiul păcatelor pe suflet. E drept că poate ne vine greu să ne descoperim greşelile, ne vine greu să începem o viaţă nouă, ni se pare grea lupta împotriva patimilor, dar bucuria unei conştiinţe uşurate de povara apăsătoare a păcatelor este de nedescris; ea ne răsplăteşte cu prisosinţă orice muncă, orice greutate.

Samson străbătea o potecă singuratică prin pădure. În faţa sa, aude deodată un răget. Un leu ieşise din vizuina sa şi, cu ochii lacomi de pradă, se apropia de el să-l sfâşie. A fost o luptă groaznică între om şi fiară, corp la corp. Samson, cu puterea lui extraordinară şi ajutat de Dumnezeu, a reuşit să-l răpună pe leu. Gâfâind şi plin de sudoare, şi-a văzut de drum. Când s-a întors peste câteva zile pe aceeaşi cale, găsi stârvul leului în acelaşi loc, având în gură un fagure de miere dulce şi parfumat. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu cel păcătos; lupta corp la corp cu patimile, cu Diavolul, cu lumea e grea, dar după ce va fi biruit, va vedea cât este de plăcut şi de dulce să trăieşti în harul, în prietenia lui Dumnezeu. Înţeleaptă este acea vorbă care spune că perna cea mai moale este conştiinţa curată.

Sărbătoarea Naşterii Domnului are un farmec deosebit pentru copii. Poate ne aducem aminte cum şi noi, când eram mici, număram cu nerăbdare zilele ce ne mai despărţeau de Crăciun şi cât de bucuroşi eram când sosea această zi mult aşteptată. Care este secretul? Nevinovăţia. De nu vom fi ca pruncii, spune Isus, nu vom putea intra în împărăţia cerului. De nu vom fi nevinovaţi ca pruncii, nu vom putea să ne bucurăm din plin de sărbătoarea Crăciunului.

Acum două mii de ani, chiar în aceste zile, într-o după-amiază, o tânără femeie sosea cu soţul ei de la o mare depărtare în oraşul Betleem, spre a se înscrie la recensământul lui August. Erau obosiţi de drum. Au căutat loc la han, dar n-au găsit. Au bătut la uşile oamenilor, au cerut adăpost, dar toţi i-au respins. Au mers în afara oraşului şi, găsind un grajd ce adăpostea câteva animale, acolo, Maria, pe paie, l-a născut pe Creatorul cerului şi al pământului. Parcă ne apucă indignarea când ne gândim la acei oameni cruzi, fără inimă, care, văzând-o pe Maria pe punctul de a naşte, nu au primit-o în casele lor. Şi totuşi, atâţia creştini, şi în zilele noastre, săvârşesc aceeaşi greşeală, aceeaşi cruzime. Ca şi acum două mii de ani, Mântuitorul nostru îşi caută o locuinţă, un adăpost în inimile oamenilor, şi totuşi, este respins. El vrea să vină în inimile noastre prin harul său, prin sfânta Împărtăşanie, şi noi îi închidem uşa în faţă ca şi locuitorii de odinioară ai Betleemului.

Mare a fost bucuria păstorilor când în acea noapte au putut să-l vadă şi să-l ţină câteva clipe în braţe pe Pruncul dumnezeiesc; magii au făcut o călătorie lungă şi primejdioasă pentru a-l putea găsi; bătrânul Simeon şi-a petrecut o parte din viaţă în templu aşteptându-l pe Mesia şi, când l-a ţinut în braţele sale tremurătoare, a spus că poate să moară, căci inima lui nu mai dorea nimic altceva. Bucuria păstorilor, a magilor, a lui Simeon e aproape şi pentru noi. De ce să nu profităm de ea? De aceea, să ne hotărâm azi să ne apropiem şi noi cu toată inima, cu toată dragostea de acest Prunc Dumnezeu. Iar la judecată, vom auzi aceste cuvinte din gura Mântuitorului: „Vino, slugă bună şi credincioasă, căci am fost călător şi tu m-ai găzduit”. „Doamne”, vom întreba noi, „când te-am văzut călător şi te-am găzduit?” „Adu-ţi aminte”, ne va răspunde el, „că, în Noaptea de Crăciun, umblam singur pe pământ, iar tu m-ai primit în locuinţa curată şi călduroasă a inimii tale! Tu m-ai găzduit câteva zile, eu te voi găzdui o veşnicie, Vino şi te bucură cu îngerii şi sfinţii în împărăţia mea”.