en-USro-RO

| Login
22 noiembrie 2019

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Vineri, 22 noiembrie 2019

Sfintii zilei
Sf. Cecilia, fc. m. **
Liturghierul Roman
Sf. Cecilia, fc. m. **
Liturghie proprie, prefațã pentru sfinți
roșu, P
Lectionar
Os 2,16.17b.21-22: Acolo mã va urma ca în vremea tinereții ei;
Ps 44: Ascultã, fiicã, privește și pleacã-ți urechea 
Mt 25,1-13: Iatã mirele! Ieșiți-i în întâmpinare!
Meditatia zilei
Vineri din sãptãmâna a 33-a de peste an

Anul B

2.

 

Evenimentul pe care îl relatează Evanghelia de astăzi este cel mai important din istoria omenirii. În momentul în care Maria a rostit cuvintele: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”, s-a întâmplat un lucru nemaiauzit până atunci şi care nici nu avea să se mai audă: cerul a coborât pe pământ, Dumnezeu, creatorul cerului şi al universului, a coborât pe planeta noastră neînsemnată, care, în comparaţie cu universul, e ca o picătură de apă într-un ocean; Dumnezeu cel nevăzut se face văzut între oameni; Dumnezeu cel nesfârşit şi necuprins se închide în sânul îngust al Fecioarei; Dumnezeu cel nesfârşit de fericit, fără a-şi pierde dumnezeirea, devine un om supus suferinţei; Dumnezeu cel nemuritor devine un om muritor; stăpânul universului îmbracă chipul sclavului. Gândindu-ne la toate acestea, ne vine să spunem uimiţi cu Maria: dar cum se poate întâmpla aceasta? Şi tot îngerul ne răspunde ca şi Mariei: la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă! S-a împlinit profeţia profetului Ieremia, care spusese: „Ca un străin vei veni pe pământ şi ca un călător care se opreşte pentru popas”.

Vorbind despre întruparea Fiului lui Dumnezeu în sânul preacurat al Mariei, sfântul Pavel îi scria lui Tit: „Preaiubitule, s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea lui pentru oameni”. Într-adevăr, în crearea lumii s-a arătat puterea lui Dumnezeu, în guvernarea universului s-a arătat înţelepciunea lui, la judecata universală se va arăta dreptatea lui; în întrupare s-a arătat bunătatea, îndurarea lui Dumnezeu şi dragostea lui de oameni.

Văzând suferinţele poporului său în Egipt, Dumnezeu îi vorbeşte aşa lui Moise: „Am văzut asuprirea poporului meu, care este în Egipt, şi am auzit strigătele de durere pe care le scoate din pricina asupritorilor lui, căci îi cunosc durerile; de aceea, am coborât ca să-l scap din mâna egiptenilor”. Un alt asupritor mult mai crud stăpânea şi chinuia omenirea; era Diavolul. Dumnezeu a auzit strigătele de durere ale omenirii asuprite, de aceea, a coborât pe pământ ca să o salveze din mâna asupritorului. Într-adevăr, zice un scriitor al Bisericii, se cuvenea ca Dumnezeu să-l salveze pe om, pentru care a creat soarele, luna, stelele şi pământul. Pentru că omul zăcea bolnav şi rănit de păcate, Dumnezeu a făcut pentru om ceea ce n-a făcut pentru îngeri; nu s-a întrupat pentru îngeri, dar s-a întrupat pentru oameni. Dumnezeu a procedat exact cum procedează un tată cu un copil bolnav: un tată face pentru un copil bolnav ceea ce nu face pentru toţi ceilalţi copii sănătoşi: copilului bolnav îi dă orice, lucru pe care nu-l face însă cu copiii sănătoşi.

Citim în istorie că, văzându-l pe slujitorul său, Lisimah, grav rănit într-o luptă şi neavând cu ce să fie pansat, împăratul Alexandru Macedon şi-a scos diadema împărătească de pe cap şi a legat cu ea rana slujitorului său. Aşa ne-a făcut Dumnezeu: El, împăratul cerului şi al pământului, s-a despuiat de strălucirea sa dumnezeiască pentru a-l vindeca pe omul rănit de păcat. Aşa s-a arătat în întruparea în sânul Fecioarei, bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru şi dragostea lui de oameni.

La această operă de vindecare şi de mântuire a omenirii, Dumnezeu şi-a asociat o femeie, pe Maria. Dacă Maria n-ar fi colaborat cu Dumnezeu la mântuirea omenirii, dacă n-ar fi spus: „Iată roaba Domnului...”, dacă ar fi respins propunerea îngerului, Cristos nu s-ar fi întrupat, omenirea nu s-ar fi mântuit, ci ar zace şi acum în întunericul păcatului. De aceea, pe drept cuvânt, Maria este numită împreună mântuitoare cu Cristos a neamului omenesc. Învăţaţii Bisericii îl numesc pe Cristos noul Adam, iar pe Maria noua Evă, căci, precum prin primul Adam şi prin prima Evă au pătruns în lume păcatul, moartea, osânda, la fel, prin al doilea Adam, Cristos, şi prin a doua Evă, Maria, au intrat în lume harul, viaţa, mântuirea.

În vremuri de grea cumpănă, oamenii însemnaţi ai istoriei au rostit cuvinte ce au rămas de pomină, ce au rămas celebre, adânc săpate în inimile oamenilor, pe care omenirea, după sute şi mii de ani, le repetă cu respect. Clipa de răscruce, de mare cumpănă a istoriei neamului omenesc, de care aveau să depindă soarta şi mântuirea omenirii, a fost aceea în care îngerul i-a propus Mariei din partea lui Dumnezeu: „Iată, vei zămisli şi vei naşte un fiu, şi-i vei pune numele Isus”. De răspunsul smeritei Fecioare din Nazaret depindea soarta omenirii. Şi răspunsul ei, rămas celebru, a fost: „Iată roaba Domnului...”

Atât de celebru şi însemnat a fost răspunsul Mariei, încât Biserica doreşte ca, nu o dată, ci de trei ori pe zi, noi să repetăm cu respect cuvintele ei. Auziţi că de trei ori pe zi, dimineaţa, la amiază şi seara, se trage clopotul la biserică. Şi am observat că, atunci când aud clopotul, cei mai mulţi fac o dată sau de două ori la repezeală o cruce şi atâta tot. Pentru ce se trage de trei ori pe zi clopotul în turnul bisericii? Pentru asta? Nu! Dar pentru ce? Pentru ca noi să spunem rugăciunea „Îngerul Domnului”. De trei ori pe zi noi să repetăm cu respect dialogul dintre înger şi Maria, de trei ori pe zi să ne amintim de evenimentul cel mai important din istoria omenirii, care este întruparea Fiului lui Dumnezeu în sânul Mariei.

Cum a apărut în Biserică obiceiul ca, de trei ori pe zi, glasul clopotului să-i îndemne pe creştini la meditarea misterului întrupării? Obiceiul e vechi de aproape 900 de ani. În anul 1096, Papa Urban al II-lea, în Conciliul din Fermont, a îndemnat întreaga creştinătate să pornească la luptă pentru eliberarea Palestinei din mâinile musulmanilor. Cruciada a avut loc în acelaşi an: 600.000 de soldaţi, sub comanda lui Godfroy de Bouillon, au plecat la luptă pentru eliberarea locurilor sfinte. La acelaşi Conciliu s-a hotărât ca, de două ori pe zi, cu o jumătate de oră înainte de răsăritul soarelui şi cu o jumătate de oră înainte de apusul soarelui, în toate bisericile să se tragă în trei răstimpuri clopotele, pentru a-i îndemna pe creştini să se roage pentru cruciaţi. În aceste rugăciuni, era invocată, mai ales, sfânta Fecioară. După vreo 130 de ani, Papa Grigore al IX-lea a poruncit ca şi la amiază să se tragă clopotul pentru rugăciune. Aşa a apărut rugăciunea „Îngerul Domnului”. La dialogul dintre înger şi Maria, s-au adăugat trei de „Bucură-te, Marie”, în cinstea privilegiilor pe care cele trei persoane ale Sfintei Treimi i le-au oferit Mariei. Însăşi sfânta Fecioară i-a descoperit sfintei Matilda că recitarea de trei ori pe zi a acestei rugăciuni este un mijloc puternic pentru a obţine harul statorniciei până la sfârşit şi al unei morţi bune.

Aţi auzit cât de vechi este obiceiul de a se trage clopotul de trei ori pe zi pentru „Îngerul Domnului”: 900 de ani. Totuşi, nu ştiu cât este de respectată dorinţa Bisericii de a spune rugăciunea „Îngerul Domnului” la glasul clopotelor. Dacă facem o dată sau de două ori cruce la repezeală când auzim clopotul, nu îndeplinim dorinţa Bisericii de a cinsti misterul întrupării Fiului lui Dumnezeu. Îmi amintesc, când eram mic, cât de mult era respectată această rugăciune în satul meu natal. Dacă trăgea clopotul când se stătea la masă, când începea clopotul să bată, toţi lăsau lingurile jos, se ridicau în picioare şi spuneau „Îngerul Domnului”. Cei care mergeau pe drum, cum auzeau clopotul, lăsau discuţia, îşi descopereau capul şi spuneau „Îngerul Domnului”. În cooperativă, când începea să bată clopotul, vânzătorul începea rugăciunea şi toţi răspundeau. Când era o serbare, în momentul când la amiază începea să bată clopotul, reprezentaţia se întrerupea. Unul de pe scenă începea „Îngerul Domnului” şi cei din sală răspundeau. Iar când se termina rugăciunea, reprezentaţia continua.

Sfânta Fecioară, aşa cum am spus, şi-a început munca de mântuire a neamului omenesc prin răspunsul dat îngerului: „Iată roaba Domnului...”, acceptând să fie mamă a lui Cristos. Această muncă de răscumpărare a continuat-o crescându-l pe Cristos, ferindu-l de mânia lui Irod, urmându-l toată viaţa, chiar şi pe Calvar, când toţi l-au părăsit, suferind alături de el sub cruce, căci toate loviturile îndreptate împotriva Fiului au căzut şi asupra mamei; cuiele care au intrat în mâinile şi picioarele lui Cristos au intrat şi în inima Mamei sale. Dar aşa cum neamul omenesc nu a putut fi răscumpărat fără aportul Mariei, la fel, noi nu ne vom putea bucura de roadele mântuirii, fără aportul, fără ajutorul Mariei.

Undeva într-o biserică se află o icoană foarte interesantă a sfintei Fecioare cu Pruncul în braţe. Maica Domnului are trei mâini, cu două ţine copilul, iar a treia e liberă. Ideea artistului care a lucrat icoana a fost genială. A treia mână a sfintei Fecioare este pentru oameni.

De trei ori pe zi când auzim clopotul, la această mână a Mariei să zboare gândul nostru. Căci rugăciunea „Îngerul Domnului”, pe lângă faptul că în ea amintim întruparea lui Cristos în sânul ei feciorelnic, este o rugăciune de cerere de ajutor: „Sfântă Marie...” spunem de trei ori. Şi mâna ei liberă va fi aceea care ne va mângâia în suferinţă, ne va şterge lacrimile, care ne va ridica atunci când cădem, care ne va duce rugăciunile la Fiul ei, care va coborî harul lui Dumnezeu asupra noastră.