en-USro-RO

| Login
20 noiembrie 2019

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Nu au fost gasite articole.

Anul C

 

Un poet din vremuri de demult a scris o foarte frumoasă poezie dedicată Marelui Rege. Locuitorii unui oraş aşezat undeva departe, la marginea regatului, aşteptau cu nerăbdare vizita pe care Marele Rege promisese să le-o facă. Dar timpul trecea şi Marele Rege nu mai venea. La un moment dat, şi-au pierdut speranţa şi nu-l mai aşteptau. Dar iată că, într-o noapte, Marele Rege soseşte într-adevăr la ei. Lumea aude zgomotul trăsurilor, huruitul roţilor, dar nu-i dă nici o importanţă. Oamenii zic: „Probabil că este un tunet ce se aude din depărtări”. Se aude sunetul trâmbiţelor, galopul cailor, dar lumea zice: „E vântul”. Şi se întoarce pe partea cealaltă şi îşi continuă somnul. Marele Rege se apropie de poarta oraşului, crainicii vestesc intrarea, dar nimeni nu-i iese în întâmpinare. Regele străbate străzile pustii şi întunecate ale oraşului. Mâhnit, părăseşte oraşul, fără a se mai întoarce vreodată în el.

În fiecare am, Marele Rege, Cristos, îşi anunţă vizita, pentru noaptea de Crăciun, în mijlocul nostru. El vrea să ne găsească pregătiţi, să-l întâmpinăm aşa cum se cuvine, ca să nu ne comportăm şi noi ca locuitorii din poezia amintită, ca locuitorii Betleemului, atunci când, în toiul nopţii, Marele Rege a sosit la ei.

Textele Sfintei Scripturi din Liturghia duminicii de azi ne arată care trebuie să fie atitudinea şi sentimentele inimii noastre, cu care trebuie să-l întâmpinăm pe Cristos, care, în noaptea Crăciunului, soseşte la noi: umilinţa, ascultarea, bucuria.

Prima lectură ne învaţă umilinţa. Am auzit cuvintele profetului Miheea: „Şi tu, Betleeme, Efrata, deşi eşti foarte mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi, din tine va ieşi cel care va stăpâni peste Israel”. Oamenii iubesc măreţia, faima, puterea. Logica lui Dumnezeu este cu totul alta: el îi iubeşte pe cei din urmă, pe cei mici, pe cei necunoscuţi. Dumnezeu nu a ales unul dintre oraşele mari, puternice ale Israelului, nu a ales glorioasa cetate a Ierusalimului, capitala ţării, ca să se nască în el Mesia, Mântuitorul lumii, ci a ales Betleemul, un sătuc neînsemnat, necunoscut, la câţiva kilometri de Ierusalim.

Aici la Betleem s-a petrecut episodul povestit în Cartea întâi a lui Samuel. Samuel este trimis de Dumnezeu la Betleem ca să ungă rege pe unul din feciorii lui Iese, în locul lui Saul pe care Dumnezeu îl respinsese. Iese îi prezintă profetului pe rând pe şase dintre fii săi, toţi voinici, frumoşi, puternici. Samuel se uită la ei şi, pe rând, îi dă deoparte: pe nici unul dintre ei nu-l alege Dumnezeu. „Aceştia sunt toţi feciorii tăi?” – îl întreabă pe Iese. „Mai am unul, pe cel mai mic, pe David, dar e un copil, nu e în stare să facă nimic. L-am trimis să păzească oile, că la altceva nu e bun”. „Adu-l încoace!” Când îl vede, Samuel zice: „Pe acesta îl alege Dumnezeu”. Şi îl unge rege.

Pe o fată umilă, necunoscută, dintr-un sătuc din Galileea, pe Maria, a ales-o Dumnezeu să fie Mamă a Fiului, să facă în ea lucruri mari, căci a privit la smerenia slujitoarei sale.

A doua lectură a Liturghiei ne învaţă ascultarea, supunerea la voinţa lui Dumnezeu. Textul luat din Scrisoarea către Evrei ne arată că aceasta era atitudinea şi gândul lui Isus în timp ce Maria îl purta în sânul ei şi când îl aducea pe lume. „Tu n-ai voit jertfă, nici prinos, ci mi-ai pregătit un trup… Atunci, am zis: «Iată vin, Dumnezeule, ca să împlinesc voinţa ta»”. Şi, prin această jertfă, prin această sacrificare a voinţei sale şi prin împlinirea voinţei lui Dumnezeu, spune mai departe Scrisoarea către Evrei, lumea a fost mântuită. Această atitudine de ascultare, de totală supunere faţă de voinţa Tatălui, Isus a păstrat-o până la moarte: „El a fost ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce” (Fil 2,3). „Mâncarea mea este să fac voinţa celui care m-a trimis” (In 4,34).

Maria a colaborat la mântuirea lumii alături de Fiul ei, prin supunere totală la voinţa lui Dumnezeu, spunând nu numai când a vizitat-o îngerul, ci în fiecare clipă a vieţii sale: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”.

A treia lectură a Liturghiei, Evanghelia, ne învaţă bucuria. Este sentimentul care stăpânea inima Mariei în timp ce îl purta pe Isus în sânul ei şi aştepta să-l dăruiască lumii. Am auzit azi cel mai frumos imn al bucuriei din câte s-au compus vreodată în literatura universală, imnul Magnificat, care s-a desprins de pe buzele Mariei în casa Elisabetei: „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Lc 1,46-47).

Ne amintim de episodul din Vechiul Testament, povestit în Cartea a doua a lui Samuel, despre arca alianţei, care fusese furată de filisteni. Arca alianţei cuprindea în ea tot ce avea mai de preţ poporul evreu: era semnul prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului său. Găsim o asemănare izbitoare între episodul povestit de Cartea lui Samuel şi episodul povestit, în Evanghelia de azi, despre Maria, Arca noii alianţe, locuinţa vie a lui Dumnezeu. David, însoţit de 30 de mii de oameni, ia arca alianţei, ce se afla în casa lui Aminadab, o pune într-un car şi porneşte spre Ierusalim. Maria, Arca noii alianţe, primind vestea îngerului, porneşte spre ţinutul muntos al Iudeii, unde locuia verişoara sa. David şi oamenii săi cântau de bucurie şi dansau în faţa chivotului. Când Maria intră în casa Elisabetei, Ioan tresaltă de bucurie, mai exact tradus, dansează de bucurie în sânul mamei sale. Când Uza, cel care conducea carul, atinge în mod sacrileg chivotul Legământului, şi Dumnezeu îl pedepseşte, David se sperie şi exclamă: „Cum să intre chivotul Domnului la mine?” Când Maria intră în casa Elisabetei, aceasta exclamă: „Cum să intre la mine Maica Domnului Isus?” Chivotul Legământului, înainte de a ajunge la Ierusalim, a poposit şi a rămas trei luni în casa lui Edom Obed, şi Domnul i-a binecuvântat pe el şi toată familia lui. Tot trei luni a rămas şi Maria în casa Elisabetei şi toată familia ei a fost binecuvântată.

Iată sentimentele pe care Biserica vrea să ni le sădească în inimi, astăzi, în ajunul Crăciunului, şi cu care să aşteptăm naşterea Domnului. Umilinţă, golirea inimii de orice vanitate, mândrie, orgoliu, ambiţie, ca să-l putem privi pe Fiul lui Dumnezeu culcat pe paie, într-o iesle. Sacrificarea propriei voinţe, ca să-l întâmpinăm pe Cristos venit în lume pentru a împlini voinţa Tatălui. Bucurie – bucuria că în inima golită de mândrie şi păcat a intrat Cristos şi că am devenit, asemenea Mariei, chivotul, locuinţa vie a lui Dumnezeu.

În încheiere să ne îndreptăm privirile şi să o contemplăm din nou pe Maria. Scrie sfântul Bernard: „Fecioara este ea însăşi calea regală pe care a venit la noi Mântuitorul. Trebuie să ne străduim să mergem spre Mântuitorul nostru pe aceeaşi cale pe care el a venit la noi”. Acum, celebrând Euharistia, noi ne îndreptăm spre Cristos împreună cu aceea prin care el a venit la noi. Trupul lui Cristos pe care îl primim este „trupul adevărat născut din Maria fecioară”. Ne îndeamnă sfântul Ambroziu: „Să avem în noi sufletul Mariei ca să-l preamărim pe Domnul; să fie în noi duhul Mariei ca să tresăltăm de bucurie în Dumnezeu Mântuitorul nostru”.