en-USro-RO

| Login
22 noiembrie 2019

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Vineri, 22 noiembrie 2019

Sfintii zilei
Sf. Cecilia, fc. m. **
Liturghierul Roman
Sf. Cecilia, fc. m. **
Liturghie proprie, prefațã pentru sfinți
roșu, P
Lectionar
Os 2,16.17b.21-22: Acolo mã va urma ca în vremea tinereții ei;
Ps 44: Ascultã, fiicã, privește și pleacã-ți urechea 
Mt 25,1-13: Iatã mirele! Ieșiți-i în întâmpinare!
Meditatia zilei
Vineri din sãptãmâna a 33-a de peste an

Paradisul pământesc

 

Timpul Adventului este o recapitulare, o retrăire a istoriei omenirii de la crearea primului om până la venirea lui Cristos în lume. De aceea, în zilele care ne-au rămas până la Crăciun, să cercetăm, să trecem prin faţa ochilor noştri, pe scurt, istoria omenirii de la fericirea paradisului pământesc până la naşterea Mântuitorului pe paiele Betleemului. Astăzi, câteva cuvinte despre paradisul pământesc.

Aproape toate popoarele păgâne, mai vechi sau mai noi, grecii, romanii, pigmeii, indienii din Nordul şi Sudul Americii, ne vorbesc în religiile lor despre era de aur, acea perioadă de la începutul omenirii, în care pe pământ domnea fericirea. Sfânta Scriptură, în primele capitole, ne descrie cum Dumnezeu a sădit o grădină minunată spre Răsărit şi i-a aşezat într-însa pe cei dintâi oameni. Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi plăcuţi la vedere şi buni la mâncare. De asemenea, şi patru râuri: Tisonul, Gibonul, Tigrul şi Eufratul străbăteau această grădină încântătoare. Dumnezeu i-a aşezat pe primii părinţi în această grădină ca să o muncească şi să o păzească; dar munca lor nu era obositoare, era o plăcere. Aveau tot ce le dorea inima; hrană ca să-şi potolească foamea, apă ca să nu îndure sete, nu ştiau ce înseamnă boala sau suferinţa, nu ştiau ce este frica de nimeni şi de nimic, deoarece trăiau în cea mai desăvârşită armonie şi pace chiar şi cu animalele din jur; arşiţa şi gerul nu le chinuiau trupul, aveau deplină mulţumire şi fericire în suflete, pentru că nu ştiau ce sunt furtunile patimilor şi ispitelor, zbuciumul inimii provocat de pornirile trupului ce se împotrivesc legilor minţii, despre care se plânge sfântul Pavel.

Nu aveau să cunoască moartea, „căci moartea”, spune sfântul Pavel, „a venit în lume printr-un păcat”. După o anumită perioadă, aveau să treacă printr-un somn lin, la fericirea paradisului ceresc de la fericirea paradisului pământesc. Oamenii pretind uneori că pot întemeia iarăşi paradisul, fericirea pe pământ; dar aceasta este cea mai mare minciună şi cea mai tragică iluzie pe care o poate inventa mintea omenească; ei nicicând nu va putea stârpi boala, suferinţa, răutatea, egoismul, moartea de pe pământ.

La Dehli, în India, se poate admira şi astăzi un palat strălucitor, reşedinţa de odinioară a împăratului, pe care Marele Mogul l-a construit. E de o frumuseţe ca în basme. Pe peretele sălii de audienţe au fost scrise următoarele cuvinte: „Dacă există un Paradis, atunci aici este!” Dar în acest palat Marelui Mogul i s-au scos amândoi ochii şi tot de aici a fost izgonit ultimul Mare Mogul în răscoala din 1857. Iată aşadar cum arată un Paradis construit de mâna omenească...

În credinţa oamenilor din Orient, Edenul sau paradisul pământesc însemna locuinţa, locul de reşedinţă al zeilor. Şi Sfânta Scriptură, prin descrierea pitorească pe care ne-o face, spunându-ne că Dumnezeu i-a introdus pe primii oameni în Paradisul pământesc, vrea să ne înveţe că Dumnezeu i-a introdus pe cei dintâi oameni în locuinţa sa, în sfera, în cercul vieţii sale dumnezeieşti, că au fost chemaţi ca nişte prieteni ai casei să trăiască în strălucirea prezenţei sale, au fost chemaţi să participe la viaţa lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, că le-a fost acordat harul sfinţitor, prietenia sa.

În vremurile de demult, când sultanul turcilor îi acorda cuiva prietenia sa, îi dăruia o haină strălucitoare, cusută cu fire de aur, numită haină imperială, ca semn al bunăvoinţei şi prieteniei împăratului. Şi cel care purta această haină era cinstit, respectat ca şi împăratul oriunde ar fi mers. Putea intra oricând liber la palatul sultanului, căci era considerat ca prietenul casei.

La fel, harul sfinţitor, pe care l-a dăruit Dumnezeu celor dintâi oameni, era ca o haină strălucitoare, pe care le-a dăruit-o lor Dumnezeu ca semn al bunăvoinţei şi prieteniei sale, prin care erau recunoscuţi ca prieteni ai casei lui Dumnezeu. Şi acest har, această prietenie, era izvorul întregii fericiri, al tuturor favorurilor şi privilegiilor de care se bucurau primii noştri părinţi.

Multe popoare au o legendă care spune că există undeva un lac alimentat de un izvor ce nu seacă niciodată, şi apa acestui lac are puterea de a te face sănătos, frumos, tânăr ca în floarea vârstei; toţi cei bolnavi, urâţi, bătrâni, care fac baie în acest lac, ies dintr-însul sănătoşi, frumoşi şi întineriţi, plini de putere.

Acest lac nu a existat şi nu există decât în poveştile oamenilor. Dar harul, prietenia lui Dumnezeu a fost cu adevărat un asemenea lac minunat, care îi mântuia pe cei dintâi oameni, îi făcea fericiţi, sănătoşi, veşnic tineri.

Vom vedea mâine că cei dintâi oameni au pierdut din cauza păcatului pe care l-au săvârşit în Paradisul pământesc, au fost izgoniţi din preajma lui Dumnezeu şi, o dată cu ei, şi urmaşii lor. Şi totuşi, un mic Paradis, o mică locuinţă a lui Dumnezeu pe pământ a mai rămas; este Biserica, în care locuieşte Cristos prin sfânta Împărtăşanie. Vizitându-l, primindu-l, stând cât mai mult în preajma lui Dumnezeu din sfânta Taină, vom afla la fel ca primii noştri părinţi izvorul fericirii noastre adevărate.