en-USro-RO

| Login
15 noiembrie 2019

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Vineri, 15 noiembrie 2019

Sfintii zilei
Ss. Albert cel Mare, ep. înv. *; Leopold al III-lea
Liturghierul Roman
Vineri din sãptãmâna a 32-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde (alb), IV
Lectionar
Înț 13,1-9: Dacã au putut sã pãtrundã tainele universului, cum de nu l-au descoperit pe Domnul lui?
Ps 18: Cerurile dau mãrturie despre slava lui Dumnezeu.
Lc 17,26-37: Așa va fi în zilele Fiului Omului.
Meditatia zilei
Vineri din sãptãmâna a 32-a de peste an

Căderea primului om

 

În viaţa marelui artist italian Leonardo da Vinci se povestesc următoarele: se spune că marele maestru tocmai terminase de pictat un mare tablou. Era capodopera, cea mai frumoasă şi mai desăvârşită lucrare a vieţii sale. Prietenii, venind la el, au rămas uimiţi de frumuseţea operei. Dar artistul avea un duşman negru la suflet, care nu putea să-i privească lucrările fără să turbeze de invidie şi ură. Într-o noapte, a pătruns pe neobservate în atelierul pictorului şi, cu o furie de nedescris, a zgâriat tabloul, l-a murdărit, apoi l-a rupt în două, de sus şi până jos. A doua zi, artistul a rămas consternat, uimit de fapta josnică a duşmanului său.

O tragedie asemănătoare, dar mult mai grea, a provocat Diavolul, duşmanul lui Dumnezeu. Invidios pe fericirea omului, el a distrus capodopera, lucrarea cea mai frumoasă a mâinilor lui Dumnezeu, care era omul, în starea harului sfinţitor. Dumnezeu i-a pus pe primii noştri părinţi la o perioadă de încercare, pentru ca ei să merite oarecum fericirea de care se bucurau, aşa cum noi mâncăm mai cu plăcere, căci ni se pare mai gustoasă, o bucată de pâine pe care o câştigăm cu mâinile noastre, prin muncă cinstită, decât dacă ne-ar da-o cineva de pomană.

Păcatul celor dintâi oameni vă este prea bine cunoscut. Dumnezeu le-a permis să mănânce din toţi pomii care se aflau în grădina Paradisului, dar de pomul cunoaşterii, care se afla în mijlocul grădinii, le-a interzis să se atingă, „căci”, i-a ameninţat Domnul, „în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. Dar şarpele, care era mai şiret decât toate fiarele câmpului, se apropie şi o întreabă pe femeie, făcând-o pe naivul: „V-a poruncit într-adevăr Dumnezeu să nu mâncaţi din nici unul dintre pomii grădinii?” Şi răspunde femeia: „Putem să mâncăm din toţi pomii, numai din cel din mijlocul grădinii a zis Dumnezeu: «Să nu mâncaţi, nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi»”. „Nicidecum nu veţi muri”, reia ispititorul, „dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând totul, şi ce-i bun, şi ce-i rău”.

Femeia a mâncat şi a dat şi bărbatului său. După săvârşirea păcatului, în loc să fie ca Dumnezeu, au simţit ruşinea şi frica. Blestemul lui Dumnezeu nu a întârziat: „Blestemat să fie pământul din cauza ta. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până când te vei întoarce din pământul din care ai fost scos”. Şi i-a izgonit din paradis.

Lăsând la o parte îmbrăcămintea de imagini a povestirii din Scriptură, să reţinem un lucru: grozăvia păcatului nu a constat în aceea că primii oameni, împinşi de poftă, au muşcat dintr-un fruct. Pentru un măr furat, Dumnezeu nu ar fi avut cum să se supere atât de grozav, nu numai pe primii oameni, dar şi pe oamenii din toate timpurile; n-ar fi trebuit să vină Fiul lui Dumnezeu şi să moară ca să ispăşească păcatul unui om, care constă în aceea că a furat un măr. Păcatul lor a constat în faptul că ei, ispitiţi de Diavol, dându-l la o parte pe Dumnezeu, au voit să fie ca Dumnezeu, să cunoască totul, să poată face totul ca Dumnezeu; era un păcat de mândrie: acela de a-i lua locul lui Dumnezeu.

Urmarea: ruşinea, frica, munca, suferinţele, blestemul, întunecarea minţii, slăbirea voinţei, furtunile patimilor şi răutăţii, care se războiesc cu sufletul, şi, în cele din urmă, moartea. Nu numai moartea trupului, dar, mai ales, moartea sufletului, a harului. Cu această moarte a sufletului i-a ameninţat Dumnezeu: „în ziua care veţi mânca din pomul oprit, veţi muri”. De fapt, ei nu au murit în ziua în care au păcătuit, dar sufletul şi harul au murit în acea zi. Au fost izgoniţi din Paradisul pământesc, adică au fost izgoniţi din preajma lui Dumnezeu, au pierdut prietenia cu el şi dreptul de a mai intra vreodată în împărăţia sa veşnică.

Odată, împăratul Napoleon se afla împreună cu mai mulţi ofiţeri pe o colină de pe care puteau fi admirate priveliştile încântătoare ale naturii. Generalii lăudau frumuseţea locului. Dar împăratul arătă cu sabia spre câmpia ce se întindea în faţa lor şi le-a zis: „Aici este locul unde se poate da o bătălie măreaţă”.

În curând, acolo unde florile îţi încântau privirea, livezile şi grădinile înflorite râdeau în soare, se auzeau cântece de bucurie, totul era armonie şi pace, acolo unde totul era încântător şi frumos, acea câmpie avea să fie acoperită cu morţi; armele şi tunurile cutremurau pământul, sângele curgea, peste tot erau fum şi foc, se auzeau strigăte de durere.

Aşa arăta pământul înainte şi după păcatul strămoşesc. Acolo unde existau fericire, armonie, pace, frumuseţe, a venit dezastrul: oamenii se războiesc împotriva lui Dumnezeu şi se sfâşie între ei; răutatea, minciuna, ura, egoismul şi toate patimile dezlănţuite acoperă pământul. „În ceea ce mă priveşte”, spune marele învăţat Pascal, „trebuie să mărturisesc că, de îndată ce învăţătura religiei creştine mi-a vorbit despre căderea celor dintâi oameni, mi-am aruncat ochii şi am văzut pretutindeni dovezile acestui adevăr. Totul în lume îţi vorbeşte despre un Dumnezeu pierdut şi o omenire decăzută”.

Din căderea primilor noştri părinţi să desprindem o învăţătură: să nu ne plecăm nicicând urechea la şoaptele ispititorului. Să evităm păcatul, care a adus şi aduce în lume cele mai mari nenorociri.