en-USro-RO

| Login
18 noiembrie 2019

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Nu au fost gasite articole.

Transmiterea păcatului strămoşesc

O străveche legendă a grecilor ne vorbeşte despre un oarecare Prometeu, care, în mândria sa, s-a răsculat împotriva zeilor, voind să-i răstoarne şi să se aşeze în locul lor. Pentru a-şi atinge scopul, pentru a deveni puternic, mai întâi a furat focul din cer, el fiind acela care a adus focul pe pământ. Dar zeii l-au pedepsit pentru fapta sa îndrăzneaţă. A fost legat cu lanţuri de o stâncă din Munţii Caucazului. Zilnic venea câte un vultur şi ciugulea câte o bucată de carne din trupul său, iar sărmanul înlănţuit mereu privea să vadă dacă nu vine cineva să-l elibereze, să-l scoată din lanţuri.

Acelaşi păcat l-au săvârşit cei dintâi oameni: au voit să fie ca Dumnezeu, au încercat să-i ia locul; dar încercarea a eşuat şi a urmat pedeapsa. Au fost înlănţuiţi, şi cu ei omenirea întreagă. Omenirii înlănţuite nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să-şi arunce privirea şi să geamă după cineva care să o elibereze. Este un adevăr al credinţei noastre că fiecare om care se naşte vine pe pământ cu păcatul strămoşesc, păcatul săvârşit de primii noştri părinţi, şi vedem că urmările, pedepsele acestui păcat le avem de suportat cu toţii. „Prin neascultarea unui singur om” - spune sfântul Pavel în Scrisoarea către Romani – „cu toţii am devenit păcătoşi”. Iar psalmistul se plângea: „Iată, întru fărădelege m-am născut, întru păcat m-a zămislit mama mea”. Iar de pedepsele păcatului strămoşesc, moartea, suferinţa, slăbirea voinţei, clocotul patimilor, nu au fost scutiţi nici patriarhii, nici apostolii, nici cei mai sfinţi oameni, căci însuşi sfântul Pavel se plângea că simte în mădularele sale o altă lege care se împotriveşte legii minţii sale. Dar simţul nostru de dreptate parcă se revoltă: de ce să ne naştem cu un păcat pe care nu l-am comis noi, ci altcineva? De ce să suferim noi pedeapsa pentru un păcat pe care nu l-am săvârşit?

Un principe primise de la regele său moşii întinse, cu condiţia să-i rămână credincios acestuia. Dar iată că principele şi-a trădat stăpânul. Atunci, regele i-a luat titlurile, moşiile, averile şi l-a izgonit din ţară, l-a trimis în surghiun în cea mai neagră lipsă şi sărăcie. Copiii acestuia au avut de suferit. Ei n-au avut nici o vină. Iată deci că nu au mai moştenit de la tatăl lor nici titlurile de nobleţe, nici averea, ci au moştenit de la el doar mizeria, sărăcia, dezonoarea. Copiii sufereau din cauza lui.

La fel, primul nostru părinte a primit favoruri mari de la Dumnezeu, cu condiţia să-i rămână credincios. Dar, cum nu i-a rămas credincios, Dumnezeu i-a retras favorurile, l-a pedepsit, iar noi, copiii lui, moştenim dezonoarea şi nenorocirile cu care el a fost lovit. Sfântul Pavel ne învaţă că Adam a fost capul omenirii întregi. Iar noi, urmaşii lui, suntem ca un trup; suntem legaţi organic, strâns, de primul om, de Adam, care este capul întregii omeniri. Dar starea întregului trup depinde de starea capului. Aţi văzut, poate, un om lovit de congestie cerebrală; îi plesneşte o venă la cap şi efectul se simte în tot trupul; mâinile, picioarele, limba i se înţepenesc, i se paralizează. La fel, în Adam, capul omenirii, s-a produs un şoc, o ruptură, iar urmaşii săi, care formează trupul său, îi simt urmările tragice.

Sfânta Biserică, în ceremoniile din Săptămâna Sfântă, rosteşte aceste cuvinte: „O, fericită vină, care ne-ai meritat un atare Mântuitor!” Dragostea lui Dumnezeu a fost mai mare decât vina omului. Pentru a repara această vină, un Dumnezeu a venit în lume şi a suportat urmările păcatului unui om. Dacă păcatul strămoşului nostru ne umple viaţa de lacrimi şi suferinţă, venirea în mijlocul nostru a Mântuitorului să ne umple inima de bucurie şi mângâiere.