en-USro-RO

| Login
14 noiembrie 2019

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Joi, 14 noiembrie 2019

Sfintii zilei
Sf. Ștefan-Teodor, ep. m.; Fer. Serapion, cãlug. m.
Liturghierul Roman
Joi din sãptãmâna a 32-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde, IV
Lectionar
Înț 7,22-8,1: Înțelepciunea este iradierea luminii veșnice, oglinda fãrã patã a lucrãrii lui Dumnezeu.
Ps 118: Cuvântul tãu, Doamne, rãmâne în vecii vecilor.
Lc 17,20-25: Împãrãția lui Dumnezeu este înãuntrul vostru.
Meditatia zilei
Joi din sãptãmâna a 32-a de peste an

Neprihănita Zămislire

Ne spune o legendă că Adam şi Eva, după ce au săvârşit păcatul şi au primit de la Dumnezeu porunca să părăsească paradisul pământesc, la plecare, au mai aruncat o ultimă privire peste plaiurile însorite şi acoperite cu flori fermecătoare ale paradisului. Inima le era plină de jale şi de durere; nicicând nu aveau să mai vadă această încântătoare grădină. Atunci l-au rugat pe Dumnezeu să le dea măcar o floare pe care să o ducă în surghiunul lor, ca o amintire din paradisul pe care l-au pierdut. Şi atunci, Dumnezeu le-a dat un crin. Aşa avem noi crinul, cea mai frumoasă floare, floarea paradisului.

Aceasta este o simplă legendă, pentru că nici crinul, nici vreo altă floare din Paradis nu ne mai încântă ochiul nouă, celor atinşi de blestemul păcatului strămoşesc. Şi totuşi, Dumnezeu a sădit în lume o floare care ne aminteşte de frumuseţea şi fericirea paradisului: este Maria, floarea curată, neatinsă de pata păcatului strămoşesc sau a altui păcat; este Maria, cea cu mult mai frumoasă şi mai nevinovată decât Eva, înainte de căderea sa.

Şi în aceste zile, când totul în natură este mort, rece şi îngheţat, când tristeţea unui an în agonie, ce se apropie de sfârşit, începe să ne învăluie, sfânta Biserică ne bucură astăzi sufletele, punându-ne sub ochi această încântătoare şi aleasă floare. În aceste zile, care sunt cele mai triste şi mai mohorâte din cursul anului, sfânta Biserică a rânduit sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri, care este cea mai frumoasă şi mai însemnată dintre toate sărbătorile Mariei. Sfânta Biserică ne îndeamnă să admirăm astăzi nu numai frumuseţea harului sfinţilor, cu care Dumnezeu a înveşmântat-o pe Maria din prima clipă a existenţei sale, scutind-o de pata păcatului strămoşesc, dar vrea, în acelaşi timp, să-i admirăm podoabele de frumuseţe şi virtute, cu care ea singură s-a acoperit şi pe care le-a dobândit prin propriile strădanii.

Sfântul Ioan Evanghelistul, în grija căruia a rămas preacurata Fecioară Maria după înălţarea lui Isus la cer, scria în Apocalipsa sa, gândindu-se, desigur, la Maria, aceste cuvinte: „Veniţi, căci vreau să v-o arăt pe Mireasa Mirelui”. La îndemnul apostolului, să ne apropiem şi să vedem podoabele de pe făptura acestei mirese. În degetul ei poartă inelul de aur cu pietre scumpe al credinţei, pe umeri, vălul de mireasă cusut cu fire de aur al speranţei, pe cap, coroana de mireasă formată din trandafirii roşii ai dragostei faţă de Dumnezeu şi de aproapele; pe trupul său, rochia albă de mireasă, simbol al fecioriei şi al curăţiei desăvârşite.

Ea poartă în deget inelul, simbol al credinţei şi fidelităţii conjugale. Îngerul îi face cunoscut: „Vei deveni mamă, dar vei rămâne în acelaşi timp fecioară”. E un mister, un lucru pe care nu-l poate pricepe cu mintea ei, dar crede ce îi comunică Domnul prin glasul îngerului şi-şi dă consimţământul: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”. În iesle, pe paie, vede un copil ca toţi copiii, neajutorat, care plânge, dar nu se îndoieşte nici măcar o clipă că acest copil este Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Isus fuge în Egipt din pricina lui Irod, dar Maria nu se îndoieşte o clipă că cel izgonit de un rege neputincios al pământului este stăpânul şi regele atotputernic al universului. La Nazaret îl vede pe Isus lucrând cot la cot timp de 30 de ani cu Iosif în atelierul său de tâmplărie, dar nu se îndoieşte o clipă că cel care mânuieşte ciocanul, rindeaua şi ferăstrăul a construit cu mâinile sale cerul şi pământul. Ea nu a fost de faţă când Isus şi-a dezvăluit pentru o clipă strălucirea dumnezeiască prin schimbarea la faţă, dar a fost de faţă pe Calvar când călăii îi strigau fiului ei răstignit: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, dă-te jos de pe cruce!” Şi mama nu s-a îndoit nici o clipă că cel chinuit de mâna omenească, cel batjocorit de nişte nemernici, era însuşi Creatorul, însuşi Dumnezeu.

Pe umeri ea poartă vălul speranţei. Ea ar fi putut să-i ceară Fiului său bogăţii şi glorie pământească. Ar fi putut să-i spună: „Nu uita că ne tragem din familia regală a lui David; că strămoşii noştri au purtat coroană pe cap”. Dar asemenea lucruri nu le-a cerut, ci a trăit în sărăcie şi umilinţă. Bogăţia ei era speranţa în bunurile nepieritoare ale cerului.

Pe cap poartă coroana de trandafiri a iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Ea a purtat în sânul ei Inima lui Isus, pe care o numim în litanii „focar arzător de dragoste”. Cum ar fi putut să nu se încălzească la focul acestei inimi, pe care a simţit-o bătând alături de inima ei? Apoi, fiecare har, fiecare ajutor, fiecare minune dobândită de ea timp de 2000 de ani pentru oameni este un trandafir în coroana ei de mireasă.

Rochia de mireasă îi acoperă trupul; fecioară înainte de a fi mamă, fecioară după ce devine mamă, ea încântă privirile îngerilor şi ale oamenilor cu nevinovăţia şi puritatea ei desăvârşită.

După ce am privit chipul minunat al Mariei, să aruncăm o privire în sufletul nostru, spre noi înşine. Cât este sufletul nostru de urât, deformat de tot felul de păcate, un adevărat monstru! Să o rugăm azi pe ea să-l vindece, să-l facă normal, cât mai asemănător cu al ei. Nu de mult, mi-a căzut în mâini o carte scrisă de Maria Winowska, scriitoare de origine polonă, care descrie viaţa lui Padre Pio, călugărul capucin mort la 23 septembrie 1968. Acest preot sfânt, timp de 50 de ani, a purtat în trupul său, în mâini, în picioare şi la piept, rănile Mântuitorului. Şi sute de mii de oameni au venit să vadă sângele care curgea din aceste răni şi minunile pe care zilnic le săvârşea.

Scriitoarea povesteşte că, atunci când era mic, copilul Francisc, căci aşa se numea acasă, când nu era încă la mănăstire, a fost dus de către tatăl său la o biserică renumită a sfintei Fecioare din Italia de Sud. Acolo a văzut-o copilul Francisc, printre sutele de pelerini care veniseră să se închine sfintei Fecioare, şi pe o mamă care ţinea în braţele sale un copilaş; dar era un copil diform, anormal, idiot. Nu creştea, era mai mult un boţ de carne, un adevărat monstru, la care nu puteai să te uiţi fără să te îngrozeşti. Femeia şi-a făcut loc prin mulţime şi a ajuns în faţa altarului deasupra căruia se afla icoana Mariei. Apoi a început să se roage cu glas tare, ridicându-şi monstrul sus, pentru ca sfânta Fecioară să-l vadă bine. „Maica mea”, se ruga femeia cu foc, „te rog să-l vindeci. E ceva îngrozitor, e o ruşine un copil ca acesta, nu-ţi dai seama? Prin urmare, vindecă-l!” Apoi a tăcut un timp, ţinându-şi copilul ridicat cu braţele întinse. După un timp, şi-a reluat rugăciunea: „Maica mea, eu nu ţi-aş cere lucrul acesta, dacă nu aş şti că poţi să-l faci. Eşti atotputernică pe lângă Dumnezeu. Atunci, cum să mă refuzi? Poţi să-mi vindeci copilul. Vindecă-mi-l!” Dar minunea nu avea loc. Sfânta Fecioară părea că nu aude. A urmat iarăşi un moment de tăcere, după care femeia spuse disperată: „Haide, Maica mea, ascultă-mă! Îţi cer un lucru bun: să-mi vindeci copilul. Ce vrei să fac cu el în starea în care se află? Vindecă-l, vindecă-l degrabă!” Strigătele mamei erau tot mai puternice. Lacrimi mari au început să-i curgă pe obraji. Dar sfânta Fecioară nu auzea nimic. Atunci, în disperarea ei, femeia a apucat copilul de picioare şi, cu un gest repezit, l-a aruncat pe altarul sfintei Fecioare, spunând: „Iată, nu vrei să-l vindeci? Ţine-l. Ţi-l dau ţie. Fă ce vrei cu el”. Normal era ca din acea aruncătură copilul să moară; dar nici vorbă. În aceeaşi, clipă copilul se ridică în picioare pe altar. Era un copilaş de toată frumuseţea. Faţa lui, mai înainte monstruoasă, acum era rumenă; ochişorii lui, care mai înainte aproape că nu se vedeau, erau strălucitori; îşi întindea mânuţele către mama sa şi gângurea: „Mama, mama!” Cu un urlet de bucurie, femeia a sărit peste banca de Împărtăşanie, a apucat copilul de pe altar, a sărutat altarul, spunând: „Îţi mulţumesc! Îţi mulţumesc!” Şi luat-o la fugă, strângându-şi copilaşul la piept.

Privindu-ne astăzi sufletele, ne vom îngrozi, poate, ce aspect monstruos au, cât sunt de diforme, schimonosite de păcate.

Să ne aruncăm astăzi sufletele diforme, aşa cum şi-a aruncat acea femeie copilul pe altarul Mariei, rugând-o să le vindece, să le facă frumoase şi normale, cât mai asemenea cu sufletul ei neprihănit.