en-USro-RO

| Login
17 noiembrie 2019

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Nu au fost gasite articole.

Începutul istoriei mântuirii. Abraham

Dumnezeu, hotărând să-l trimită pe Fiul său în lume, pentru ca, prin moartea sa, să ispăşească în locul oamenilor, nu l-a trimis dintr-o dată, pe nepregătite, astfel că Cristos nu a căzut pe pământ asemenea unui meteorit, ci Dumnezeu a anunţat venirea Fiului său în lume şi a pregătit această venire timp de câteva mii de ani. În acest scop, Dumnezeu şi-a ales un popor pe care l-a condus în mod minunat şi l-a păstrat timp de două mii de ani, salvându-l în anumite împrejurări, când, omeneşte vorbind, trebuia să dispară sau să fie înghiţit de alte popoare. Acest popor este poporul evreu. Din acest popor trebuia să se nască Fiul lui Dumnezeu făcut om. Acest popor a fost asemenea unei corăbii minunate, care a păstrat şi a purtat de-a lungul veacurilor speranţa întregului neam omenesc. Deşi plină de omoruri, adultere, răscoale şi alte crime de felul acesta, istoria poporului evreu nu este altceva decât istoria aşteptării acestui vlăstar, a acestei fiinţe excepţionale, pe care Dumnezeu a promis că o va ridica, a promis că se va naşte din mijlocul acestei naţiuni. De-a lungul veacurilor, milioane de evrei au trăit în această aşteptare şi cu această speranţă, nutrind în inimile lor speranţa că vor putea contempla faţa celui ce trebuia să vină. Mulţi şi-au vărsat sângele ca mărturie a acestei speranţe. Profeţii au fixat trăsăturile acestui glorios vlăstar şi evreii evlavioşi repetau zilnic textele ce se refereau la acela pe care îl numeau Mesia, Eliberatorul, Cristos, Unsul Domnului.

Istoria poporului evreu începe cu circa 2000 de ani înainte de Cristos. Întemeietorul acestui popor este Abraham. El este cel dintâi căruia Dumnezeu îi promite că din urmaşii lui se va naşte Mesia şi cu el încheie Dumnezeu prima alianţă. Era originar din Ur, din Caldeea şi, în timp ce se afla în Haran cu tatăl său şi cu câteva dintre rudele sale mai apropiate, primeşte această poruncă din partea Domnului: „Ieşi din ţara ta, din casa tatălui tău şi dintre rudele tale şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi scoate din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare. Îi voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi îi voi blestema pe cei ce te vor blestema; toate familiile pământului vor fi binecuvântate de tine”. Iar Abraham, luând-o pe nevasta sa, Sara, şi pe nepotul său, Lot, slugile şi averile, a ieşit din ţara Haran şi a pornit spre Canaan. Avea 75 de ani. A ajuns la locul numit Sichem. Aici a descălecat Abraham. „Toată ţara aceasta” – i-a făcut cunoscut Domnul – „o voi da seminţiei tale”. Şi Abraham a ridicat acolo un altar şi a invocat numele Domnului. Aici îşi ducea Abraham viaţa în mijlocul turmelor sale. Abătându-se o mare secetă în ţara Canaanului, este nevoit să plece cu nevasta sa în Egipt. Dar după ce trece seceta, se întoarce în Canaan, ţara fixată lui de Domnul. Şi Dumnezeu îi repetă făgăduinţa: „Ridică-ţi ochii şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazăzi şi spre miazănoapte, spre Răsărit şi Apus, pentru că toată ţara pe care o vezi o voi da ţie şi seminţiei tale în veac. Voi face seminţia ta ca nisipul mării”.

Abraham este numit pe drept cuvânt „părintele creştinătăţii”. Şi asta, nu numai pentru faptul că, oriunde poposea cu turmele sale, înălţa altare şi invoca numele Domnului, ci pentru faptul că a crezut că promisiunea Domnului se va împlini cu toate piedicile ivite în calea credinţei sale. Se apropia de 100 de ani şi soţia sa, care nu era cu mult mai tânără decât el, nu-i adusese pe lume nici un copil. Cum aveau să se înmulţească urmaşii săi ca stelele cerului şi ca nisipul mării? Cum aveau să se binecuvânteze în el toate neamurile? Cu moartea lui avea să se stingă şi neamul său. „Doamne”, se plângea Abraham, „nu mi-ai dat sămânţă, şi iată că mor fără urmaşi”. Dar în mod minunat, patriarhului îi veni pe lume un copil tocmai când îşi sărbătorea centenarul. Copilului îi pune numele de Isaac. Un copil născut printr-o minune într-o familie infecundă la vârsta de o sută de ani!

Duşmanii credinţei califică acest lucru ca fiind o legendă, o poveste, un mit. Dar asemenea lucruri face Dumnezeu şi în zilele noastre, nu numai pe vremea lui Abraham. Iată un exemplu:

Trăia acum câţiva ani, în Italia, şi poate că mai trăieşte şi acum, un om care nu credea nici în Dumnezeu, nici în Diavol, ci doar în viaţa aceasta şi în plăcerile ei. Întreţinea relaţii păcătoase cu o femeie şi de la o vreme s-a gândit să o omoare pe soţia sa, ca să nu-i mai stea în cale. Dar a plănuit în aşa fel încât să lase impresia că ea s-a sinucis. Ca să abată atenţia celor din familie, a voit să-şi ascundă crima sub masca evlaviei. A plecat şi el cu soţia sa la San Giovanni Rotondo, ca să-l vadă pe Padre Pio, acest om extraordinar al zilelor noastre, cu gândul ca la întoarcere să o omoare pe soţia sa. Ajuns acolo, omul se apropie de preot, să-l vadă şi el cum arată „acest isteric”, aşa cum îi zicea în gând. Intrând în sacristie, Padre Pio, care stătea de vorbă cu câţiva cunoscuţi, a strigat la el: „Afară! Afară! Nu ştii că nu-ţi este permis să-ţi mânjeşti mâinile cu sânge? Pleacă!” Toţi cei de faţă au rămas înmărmuriţi. Iar omul nostru, descoperit pe neaşteptate, a luat-o la fugă de parcă ar fi tras cineva cu puşca în urma lui. Toată noaptea s-a zbătut, iar a doua zi dis-de-dimineaţă era la picioarele lui Padre Pio, la scaunul de Spovadă. Preotul l-a primit cu dragoste, l-a dezlegat de păcate şi l-a îmbrăţişat. La plecare i-a spus: „Ai dori mult să ai copii, nu-i aşa?” Omul l-a privit surprins şi i-a răspuns: „Da, într-adevăr, am dorit foarte mult să am copii”. Padre Pio i-a zis: „Nu te mai întoarce la păcatele tale de mai înainte şi ţi se va naşte un copil”. După un an, omul a venit din nou la San Giovanni Rotondo, pentru ca Padre Pio să-i boteze copilul. Un copil ce trăieşte şi astăzi, dobândit de la Dumnezeu printr-o minune, ca şi Isaac odinioară.

Dar să ne întoarcem la Abraham. El colinda toată ţara Canaanului cu slugile şi turmele sale şi se stabilea acolo unde găsea păşune, apă bună de băut şi tihnă cu localnicii. Primul petec de pământ asupra căruia a fost Abraham stăpân în Canaan a fost un ogor pe care l-a cumpărat la Hebron cu 400 de sicli de argint de la locuitorii acelei ţări, ca să o îngroape pe Sara, soţia sa, moartă la vârsta de 127 de ani. Dumnezeu îl mai pune o dată la încercare: îi porunceşte să-l jertfească pe singurul său fiu, care acum crescuse mare. Şi nici în această împrejurare, când era bătrân, când soţia sa murise şi când trebuia să-l jertfească pe fiul său, nu şi-a pierdut credinţa că Dumnezeu îi va îndeplini făgăduinţa că va scoate din el un popor numeros ca stelele cerului şi ca nisipul mării şi că în el vor fi binecuvântate toate neamurile pământului. Abraham a clădit altarul, a aşezat lemnele, l-a legat bine pe fiul său şi l-a pus deasupra, a pus focul şi a luat cuţitul în mână pentru a-şi înjunghia copilul, când un înger i-a apărut pe neaşteptate şi l-a reţinut de la această faptă.

Ne oprim aici cu povestirea. Din cele auzite să desprindem pentru noi o învăţătură: să-l imităm pe bătrânul patriarh, părintele celor credincioşi, în credinţa sa nezdruncinată. Cu aceeaşi tărie să credem şi noi tot ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit şi ne învaţă sfânta Biserică.