en-USro-RO

| Login
13 noiembrie 2019

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Miercuri, 13 noiembrie 2019

Sfintii zilei
Sf. Augustina (Livia), cãlug.
Liturghierul Roman
Miercuri din sãptãmâna a 32-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde, IV
Lectionar
Înț 6,1-11: Ascultați, regilor, și înțelegeți!
Ps 81: Ridicã-te, Dumnezeule, și judecã pãmântul.
Lc 17,11-19: Nu s-a gãsit cine sã se întoarcã și sã-l glorifice pe Dumnezeu decât acest strãin?

Meditatia zilei
Miercuri din sãptãmâna a 32-a de peste an

De la Abraham la Moise

Să continuăm istoria poporului ales de Dumnezeu pentru ca dintr-însul să se nască Mesia. Isaac, feciorul lui Abraham, se căsătoreşte cu Rebeca şi, prin această căsătorie, credinţa lui Abraham în împlinirea făgăduinţei de către Dumnezeu se întăreşte. Din cauza foametei, Isaac este nevoit ca şi tatăl său să emigreze peste graniţele Canaanului în ţara filistenilor, dar, odată trecută calamitatea, se întoarce în ţara făgăduită lui Abraham şi urmaşilor săi de către Dumnezeu. Isaac are doi copii, pe Esau şi pe Iacob, care se urăsc de moarte. Iacob, moştenitorul lui Isac, din cauza furiei şi urii fratelui său, este nevoit să plece din Canaan în Mesopotamia şi, după 20 de ani de şedere în Haran, vine în ţara de unde plecase şi se împacă cu fratele său. Domnul îi schimbă numele în Israel. Are 12 fii, dar unul dintre ei, Iosif, este duşmănit de moarte de către fraţii săi, invidioşi pe el, pentru că tatăl lor ţinea mai mult la Iosif. Într-o zi, căzându-le în mână, se hotărăsc să-l omoare, dar, în cele din urmă, se răzgândesc şi-l vând unor negustori ce erau în trecere spre Egipt, ducând acasă tatălui lor vestea că o fiară l-a sfâşiat pe fiul său favorit. Tatăl a rămas înmărmurit. Inima sa a fost sfâşiată de durere, dar, în timp ce el jelea şi îşi rupea hainele, Iosif, fiul său, călătorea spre Egipt.

Aici are multe încercări de îndurat, face pe nedrept ani mulţi şi grei de temniţă, dar, până la urmă, prin destoinicia şi cinstea sa, ajunge atotputernic în Egipt, al doilea după împărat. În timpul unei foamete mari în ţara Canaanului, Iosif, iertând tentativa de omor a fraţilor săi, îi cheamă pe ei şi pe bătrânul său tată să se stabilească în Egipt. Bucuria bătrânului, care după atâţia ani şi-a regăsit fiul, a fost de nedescris. Iosif le-a dat averi şi pământuri întinse şi roditoare. Iacob a trăit fericit încă mulţi ani în Egipt, dar, înainte de a muri, a dat poruncă ca trupul să-i fie înmormântat în ţara făgăduită de Dumnezeu la Hebron, în ogorul cumpărat de Abraham de la canaaniţi, unde îşi dormeau somnul de veci părinţii şi bunicii săi. Înainte de a muri, a voit să-şi mai binecuvânteze o dată copiii, adresând un cuvânt bun fiecăruia. Când îi vine rândul lui Iuda, unul dintre cei doisprezece feciori ai săi, Dumnezeu vorbeşte prin gura lui Iacob, rostind aceste cuvinte profetice, reînnoind astfel făgăduinţa făcută: „Toiagul de domnie nu se va îndepărta de Iuda, până ce nu va veni cel care trebuie să fie trimis; acesta este aşteptatul popoarelor”.

Şi vom vedea că, într-adevăr, Cristos s-a născut din tribul lui Iuda. Feciorii lui Iacob o duceau bine în Egipt şi s-au stabilit definitiv acolo. Acolo au murit cu toţii, iar urmaşii lor au sporit în număr şi avuţii. 400 de ani au stat în Egipt evreii, şi Canaanul, ţara făgăduită lor, a fost dată complet uitării. Dar Dumnezeu nu-şi uită promisiunea. S-au înmulţit în cei 400 de ani atât de mult, încât au format un adevărat popor, ceea ce i-a îngrijorat foarte tare pe egipteni. Acest neam, sporind continuu, putea ca, într-o bună zi, să-i întreacă la număr şi chiar să-i înghită complet. De aceea, au pornit o campanie de exterminare a evreilor. I-au făcut robi, punându-i la cele mai grele munci: fabricarea de cărămizi, construcţii, munci agricole. Erau exploataţi până la os, loviţi fără milă cu harapnicul pe spinare. Dar cum numărul lor creştea mereu, împăratul a dat poruncă moaşelor egiptene să-i omoare la naştere pe copiii de sex bărbătesc ai evreilor. Văzând că nici aşa nu merge, pentru că moaşelor le era milă, împăratul a poruncit ca toţi copiii evreilor nou-născuţi să fie aruncaţi în Nil, unde să se înece.

Dar Dumnezeu veghea pentru ca poporul din care trebuia să se nască Mesia să nu piară; nu uitase că a făgăduit lui Abraham şi urmaşilor lui ţara Canaanului, şi iată că ridică din mijlocul poporului evreu un bărbat, pe Moise, salvat de la înec într-un coş de papură. El eliberează poporul evreu din robia egipteană şi-l conduce în ţara făgăduită de Dumnezeu strămoşilor lui. „Am văzut asuprirea poporului meu, care este în Egipt”, i-a spus Dumnezeu lui Moise, „şi am auzit strigătele pe care le scoate din pricina asupritorilor lui, căci îi cunosc durerile. Dar îl voi elibera din mâna egiptenilor, îi voi scoate din ţara aceasta şi îl voi duce într-o ţară unde curge lapte şi miere, şi anume, în ţara unde locuiesc canaaniţii. Eu te voi trimite la faraon şi vei scoate din Egipt poporul meu, pe copiii lui Israel.

În jurul anului 1225 înainte de Cristos, după multe greutăţi şi pedepse trimise de Dumnezeu împotriva egiptenilor şi a împăratului, care se împotrivea eliberării evreilor, Moise reuşeşte să elibereze poporul ales din robie şi să-l scoată din Egipt. Timp de 40 de ani evreii rătăcesc prin pustiu, până ce, în sfârşit, pot intra în ţara promisă lor. Moise are de îndurat greutăţi enorme din partea poporului evreu şi chiar a fratelui său, Aron, şi a surorii sale, Maria. Dumnezeu le-a promis o ţară bogată, în care curge lapte şi miere, bogată în păşuni şi izvoare, umbrită de vii şi măslini, dar deocamdată îi ardea soarele în pustiu; n-au apă de băut şi pâine ca să mănânce, şi astfel, încep a tânji după ceapa, usturoiul şi vasele cu carne din ţara Egiptului şi după idolii lor; osteniţi şi nerăbdători, cârtesc şi se revoltă mereu şi, profitând de un moment când conducătorul lipsea din mijlocul lor, îşi făuresc un viţel de aur, la care se închină. Moise, obosit şi neînţeles de ai săi, abia mai poate să ducă grupul de evrei prin pustiu şi, descurajat, îi cere lui Dumnezeu să-l adoarmă pe veci. Moise nu va intra în Ţara Făgăduită. Simţindu-şi sfârşitul aproape, urcă pe un munte şi, văzând de departe ţara făgăduită, se simte fericit şi îşi dă sufletul.

Iosue preia comanda poporului evreu în locul lui. Evreii trec apa Iordanului, intră în Canaan şi înfrâng noroadele ce locuiesc aici. Cetăţile se surpă una după alta şi evreii cântă imnul de izbândă. Dar popoarele Canaanului sunt multe şi numeroase. Evreii, mai puţini şi neorganizaţi, nu le pot stăpâni; rătăcesc, de aceea, ca ciobanii şi tâlharii, ducând-o bine când nu încalcă legea lui Moise, bătuţi de Dumnezeu atunci când o încalcă. Sunt înconjuraţi de popoare păgâne şi influenţa acestora se simte din toate părţile. Dar Dumnezeu veghează ca poporul ales de el să nu fie înghiţit de celelalte popoare şi să nu-i piară credinţa.

Să tragem o concluzie. Poporul ales, ca, de altfel, şi patriarhii, nu era scutit de păcatele omeneşti: ură, desfrâu, cruzime, beţii, furturi, înşelăciune, minciună. Ceea ce îi deosebea de toate celelalte popoare era credinţa într-un singur Dumnezeu şi speranţa că din mijlocul lor se va naşte Mântuitorul. Prin urmare, planul de mântuire al lumii nu se bazează pe meritele oamenilor. Să-i mulţumim lui Dumnezeu că nu s-a uitat la slăbiciunile omeneşti şi, în ciuda lor, şi-a dus la îndeplinire planul de mântuire bazat numai pe mila şi îndurarea sa.