en-USro-RO

| Login
14 noiembrie 2019

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Joi, 14 noiembrie 2019

Sfintii zilei
Sf. Ștefan-Teodor, ep. m.; Fer. Serapion, cãlug. m.
Liturghierul Roman
Joi din sãptãmâna a 32-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde, IV
Lectionar
Înț 7,22-8,1: Înțelepciunea este iradierea luminii veșnice, oglinda fãrã patã a lucrãrii lui Dumnezeu.
Ps 118: Cuvântul tãu, Doamne, rãmâne în vecii vecilor.
Lc 17,20-25: Împãrãția lui Dumnezeu este înãuntrul vostru.
Meditatia zilei
Joi din sãptãmâna a 32-a de peste an

Judecătorii şi regii

Evreii ajunşi în pământul făgăduit, în Canaan, după moartea lui Iosue, au fost conduşi de către judecători. Dintre judecători, cel mai important a fost Samuel, judecător (conducător) şi, în acelaşi timp, profet. Dar evreii nu erau mulţumiţi. Voiau şi ei un rege aşa cum aveau popoarele vecine. Samuel le împlineşte dorinţa. Îl unge rege şi-l face conducător al poporului evreu pe un tânăr înalt şi bine făcut din tribul lui Beniamin, pe care l-a întâlnit căutând măgăriţele tatălui său. Acesta purta numele de Saul. Învins de filisteni, Saul se sinucide, aruncându-se în propria lui sabie.

La domnie urmează fiul lui Iese din tribul lui Iuda, David, pe care Saul, din cauza geloziei, încercase de mai multe ori să-l omoare. David era un rege cutezător şi viteaz, mare poet şi cântăreţ. Încheie tratate militare, îi învinge pe regii vecini, robeşte popoarele şi le pune la biruri. Poporul evreu a fost pentru prima oară puternic şi temut, şi veacuri de-a rândul vor ofta evreii după timpurile înfloritoare din vremea lui David.

Prin gura profetului Natan, Dumnezeu îşi reînnoieşte făgăduinţa: „Când se vor sfârşi zilele tale şi vei fi culcat alături de părinţii tăi, eu voi ridica un urmaş după tine, care va ieşi din trupul tău, şi-i voi întări pe veci scaunul de domnie. Eu îi voi fi tată şi el îmi va fi fiu... Harul meu nu se va îndepărta de la el... Şi casa ta şi împărăţia ta vor domni veşnic înaintea mea”.

După David, urmează la domnie Solomon, fiul său, regele aurului şi al înţelepciunii. El îi clădeşte lui Dumnezeu un templu măreţ la Ierusalim. Dar la bătrâneţe se prosteşte, aduce femei păgâne ca soţii ale sale şi ajunge să se închine la idoli. Dumnezeu îi cruţă bătrâneţea datorită faptelor din tinereţe, dar, o dată cu moartea lui, s-au sfârşit definitiv timpurile glorioase ale evreilor. Încep timpurile mohorâte şi ruşinoase ale ticăloşiilor obşteşti. Uneltiri, omoruri de regi, războaie civile, vărsări de sânge, vremuri de neobrăzată idolatrie umplu veacurile ce au mai rămas până la venirea lui Mesia. Urmează regi putrezi de nelegiuire, criminali, trădători, desfrânaţi, închinători la idoli. Profeţii îşi ridică glasul, îi dojenesc, dar ei ori nu-i ascultă, ori îi omoară.

Ţara se împarte în două: Regatul de Sud, cu capitala la Ierusalim, şi Regatul de Nord, cu capitala la Samaria. Duşmanii de afară se întăresc. Rând pe rând, egiptenii, fenicienii, asirienii năvălesc în cele două regate şi le supun la biruri grele.

Pe la anul 600 înainte de Cristos, babilonienii conduşi de Nabucodonosor năvălesc, distrug Ierusalimul, îl dărâmă, iau în robie poporul evreu şi-l duc în captivitate la Babilon. Şi de atunci până în zilele noastre, acest popor nu a mai fost niciodată liber.

Este adevărat că, acum câţiva ani, Israelul şi-a recăpătat independenţa, dar este înconjurat şi încolţit din toate părţile de arabi ce îşi jură să nu găsească tihnă până nu vor stârpi această naţiune.

Cu robia Babilonului, Regatul de Nord a dispărut complet. A fost înghiţit de păgâni; evreiii s-au închinat la idoli păgâni, au îmbrăţişat credinţa lor. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu cei mai mulţi din Regatul de Sud. Totuşi, un număr foarte mic dintre aceştia din urmă, numit şi „restul sfânt” prin strădaniile profeţilor Ezechiel şi Ieremia, şi-au păstrat naţionalitatea şi religia, ca o mică oază în mijlocul păgânilor. Ei au rămas purtătorii speranţei mesianice.

După 70 de ani de grea robie, această mână de oameni se întorc la Ierusalim, reconstruiesc cetatea sfântă, refac naţiunea. Dumnezeu a avut grijă de poporul său ales şi, atunci când toţi îl credeau dispărut, iată că învie, aşa cum se spune despre pasărea Phoenix că învie din propria cenuşă. Sirienii au venit apoi să le desfiinţeze religia, poruncindu-le să îmbrăţişeze religia păgână, dar evreii, sub conducerea Macabeilor, luptă cu fanatism şi îşi varsă sângele pentru religia lor.

Cad sub stăpânirea egiptenilor, apoi a sirienilor. În cele din urmă, cad sub stăpânirea romanilor, iar aceştia aşază peste acest popor o dinastie de barbari arabi: dinastia lui Irod, în timpul căruia se naşte Cristos.

Poporul evreu, în timpul zbuciumatei sale istorii, nu s-a îndoit niciodată de promisiunea făcută de Dumnezeu. În zilele de glorie ale lui David şi Solomon, atunci când zăceau în robie sau când plângeau pe ruinele Ierusalimului distrus de duşmani, ei credeau cu tărie şi sperau în venirea celui ce trebuia să vină, aşteptatul popoarelor. El avea să aibă în mâinile sale sceptrul şi împărăţia; împărăţia lui avea să fie universală, căci într-însa trebuia să fie binecuvântate toate neamurile pământului; avea să fie o împărăţie veşnică, ce nu va avea sfârşit.

Ne oprim aici, şi mâine vom continua să vorbim despre profeţi, cei care au alimentat necontenit credinţa evreilor în Mesia, au păstrat nestinsă flacăra speranţei într-însul.