en-USro-RO

| Login
15 noiembrie 2019

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Vineri, 15 noiembrie 2019

Sfintii zilei
Ss. Albert cel Mare, ep. înv. *; Leopold al III-lea
Liturghierul Roman
Vineri din sãptãmâna a 32-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde (alb), IV
Lectionar
Înț 13,1-9: Dacã au putut sã pãtrundã tainele universului, cum de nu l-au descoperit pe Domnul lui?
Ps 18: Cerurile dau mãrturie despre slava lui Dumnezeu.
Lc 17,26-37: Așa va fi în zilele Fiului Omului.
Meditatia zilei
Vineri din sãptãmâna a 32-a de peste an

Statornicia în har

 

Spuneam în predica anterioară că Mântuitorul Cristos s-a făcut om şi şi-a vărsat sângele ca să ne redobândească harul sfinţitor, prin care să devenim prieteni şi copii ai lui Dumnezeu, părtaşi la viaţa dumnezeiască. Continui să vă vorbesc astăzi despre harul sfinţitor, pentru că este un lucru cu totul neînţeles, absurd, ca acest har, pe care îl primim iarăşi prin sfânta Spovadă, să-l pierdem atât de uşor, astfel încât, după o zi sau două, nici să nu ne mai putem apropia de sfânta Împărtăşanie. De ce trebuie să trăim necontenit în harul sfinţitor? Mai întâi, pentru frumuseţea, strălucirea pe care harul sfinţitor o dă sufletului nostru. Omul are înnăscută în el dorinţa de a fi ca Dumnezeu. „Veţi fi ca Dumnezeu”, le-a şoptit Ispititorul celor dintâi oameni, îndemnându-i să încalce porunca. Filosoful Bergson a spus: „Universul nu este altceva decât o maşină de fabricat dumnezei”, ceea ce exprimă situaţia omului de astăzi, care se crede Dumnezeu şi stăpânul absolut al lumii.

Oamenii timpurilor noastre, ca şi primii noştri părinţi, încearcă să-l răstoarne pe Dumnezeu şi să-i ia locul. Dar singura cale prin care omul se îndumnezeieşte este harul sfinţitor, care nu este altceva decât o fărâmă din viaţa lui Dumnezeu. De aceea le-a spus Mântuitorul evreilor: „Eu v-am zis: Dumnezei sunteţi!”

Sfântul Atanasiu a spus pe drept cuvânt: „Un Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca, prin har, omul să devină Dumnezeu”. Iar un alt sfânt părinte al Bisericii ne spune că, dacă am vedea cu ochii trupului un suflet în harul sfinţitor, am cădea în genunchi şi l-am adora pe Dumnezeu. A fi în harul sfinţitor înseamnă bogăţia, nobleţea, cinstea cea mai mare de pe pământ, căci înseamnă a fi copil al lui Dumnezeu şi moştenitor al cerului.

Într-o zi, un curtean linguşitor îi spunea împăratului Napoleon: „Sire, sunteţi cel mai mare om din lume”. Nu este adevărat. Un cerşetor în zdrenţe, dacă este în harul sfinţitor, este cel mai mare om din lume, îi întrece pe toţi împăraţii din lume, căci este copil al lui Dumnezeu. În schimb, acela care, printr-un păcat, a pierdut harul sfinţitor e lipsit de orice valoare, chiar dacă este îmbrăcat în aur, chiar dacă poartă coroană de împărat.

„Aşa cum putregaiul îi ia unui măr culoarea, gustul, mirosul, toată frumuseţea şi valoarea”, spune sfântul Bonaventura, „la fel, şi păcatul îi răpeşte sufletului frumuseţea şi valoarea”.

În al doilea rând, trebuie să trăim mereu în harul sfinţitor, pentru că, fără harul sfinţitor, faptele noastre bune, rugăciunile, posturile sunt fără nici o valoare în faţa lui Dumnezeu. Aţi văzut ce roade face un măr sălbatic? Nişte mere mici şi acre, care îţi fac gura pungă când le mănânci. Dar dacă acest copac este altoit, dă mere bune şi gustoase. Noi suntem ca nişte copaci sălbatici, iar faptele noastre bune, ca nişte mere pădureţe; harul sfinţitor este ca un altoi. Dacă harul sfinţitor este altoit pe fiinţa noastră, faptele noastre devin valoroase, capătă merit în faţa lui Dumnezeu.

Sfântul Efrem îi compară pe aceia care fac multe fapte bune, dar la urmă pierd totul printr-un păcat de moarte, cu un om ce are o vie pe care o îngrijeşte; o curăţă, o leagă, o prăşeşte, iar la urmă pune vinul într-un butoi fără fund şi tot vinul se risipeşte pe pământ.

Trebuie să trăim mereu în harul sfinţitor, căci Dumnezeu ne poate chema în fiecare clipă la el şi, fără haina harului sfinţitor, nimeni nu poate intra în Paradis. Dacă trăim toată viaţa în harul sfinţitor şi numai un minut trăim fără el, şi murim în acel minut, ne osândim. Prin urmare, a trăi chiar şi numai un minut în stare de păcat este un mare risc.

Nu de mult, un ziar relata un fapt petrecut la Londra. În saloanele unui mare hotel se petrecea Revelionul. Organizatorii Revelionului au hotărât ca ultimul minut din anul pe sfârşite să se petreacă în întuneric. Aşadar, cu un minut înainte de miezul nopţii, toate luminile s-au stins. Când s-au aprins din nou luminile, o doamnă, soţia unui bancher grec, s-a trezit că-i lipsea de la gât o salbă de perle în valoare de 4 milioane de lire italiene. Iată deci o bogăţie întreagă pierdută într-un minut.

La fel, noi, trăind numai un minut fără harul sfinţitor, putem pierde numai într-un minut paradisul.

Cât de lipsiţi de judecată suntem noi! Când pierdem un lucru de nimic, ne scârbim şi ne frământăm aşa de mult! Când pierdem o sumă de bani, o oaie sau un purcel, nu ne aflăm locul, plângem, căutăm peste tot, mergem la preot ca să anunţe în biserică, şi nu putem dormi până când nu găsim lucrul pierdut. Dar dacă pierdem harul sfinţitor, lucrul cel mai de preţ, nici că ne pasă; trăim liniştiţi, râdem, petrecem ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Sfânta Carte ne spune că Esau, când şi-a vândut dreptul de întâi-născut pentru un castron de linte, când s-a văzut sătul şi şi-a dat seama ce a făcut, a început să plângă şi să strige în gura mare şi să urle disperat. Mai mult ar trebui să bocim noi când, printr-un păcat, pentru o plăcere de o clipă, renunţăm la drepturile noastre de copii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai împărăţiei cerului.

Iată câteva gânduri care să ne ajute să fim prudenţi, să nu pierdem harul sfinţitor, pe care îl recuperăm zilele acestea la sfânta Spovadă. Trăind necontenit în acest har, în orice clipă ne-ar tăia Dumnezeu firul şubred al vieţii, putem să ne prezentăm la el pentru a primi răsplata cuvenită celor aleşi.