en-USro-RO

| Login
15 noiembrie 2019

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Vineri, 15 noiembrie 2019

Sfintii zilei
Ss. Albert cel Mare, ep. înv. *; Leopold al III-lea
Liturghierul Roman
Vineri din sãptãmâna a 32-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde (alb), IV
Lectionar
Înț 13,1-9: Dacã au putut sã pãtrundã tainele universului, cum de nu l-au descoperit pe Domnul lui?
Ps 18: Cerurile dau mãrturie despre slava lui Dumnezeu.
Lc 17,26-37: Așa va fi în zilele Fiului Omului.
Meditatia zilei
Vineri din sãptãmâna a 32-a de peste an

„De aceea, Domnul însuşi vă va da un semn: Iată fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu şi-i va pune numele Emanuel”.

Era pe la anul 735 î.C. Ahaz, regele Ierusalimului, tânăr, slab, lipsit de înţelepciune, frivol, dedat la plăceri lumeşti, fără copii, a început să tremure văzând că i se clatină tronul. Regele Siriei s-a coalizat cu regele Samariei, capitala Regatului de Nord, şi armatele lor încercuiseră deja regatul Iudeii. Văzând că armatele inamice erau la hotarele ţării, regele Ahaz, pentru a ieşi din impas, intenţionează să încheie alianţe militare cu alte naţiuni păgâne. Dar profetul Isaia îl îndeamnă să se încreadă numai în Dumnezeu, nu în alianţe omeneşti. „Cere un semn ca dovadă că Dumnezeu e gata să te ajute” – îi spune profetul. Regele refuză, mascându-şi necredinţa cu pretextul religiozităţii: „Nu vreau să-l ispitesc pe Dumnezeu”. Profetul îi demască făţărnicia şi, în ciuda refuzului, îl asigură pe rege că totuşi Dumnezeu îi va da un semn: „Iată, Fecioara va rămâne însărcinată şi va naşte un fiu”.

Cea care a rămas însărcinată în mod miraculos, întrucât nu putea normal să aibă copii, a fost regina, soţia lui Ahaz. Ea l-a născut pe Ezechia, moştenitorul tronului, care avea să domnească la Ierusalim şi avea să fie un rege pios şi bun. Însă întreaga tradiţie e de acord că profeţia lui Isaia face referire la Mesia. Fecioara care avea să rămână însărcinată este Maria. Faptul că ea naşte rămânând totuşi fecioară, este semnul miraculos, dovada că Isus Cristos este Dumnezeu.

Evanghelia Liturghiei de astăzi ne descrie cum profeţia lui Isaia, rostită cu mai bine de 700 de ani înainte, s-a împlinit. „Şi i-a pus numele Emanuel, adică Dumnezeu este cu noi”. Cu acest cuvânt, Emanuel, am intrat deja în inima Crăciunului. Căci misterul Crăciunului acesta este: în Isus Cristos, Dumnezeu s-a făcut Emanuel, Dumnezeu cu noi. Dumnezeul cel Preaînalt a devenit un Dumnezeu apropiat, vecinul nostru. Emanuel, acesta va fi de acum numele cu care Dumnezeu va fi cunoscut. E adevărat că Dumnezeu era cu omul chiar din momentul în care l-a creat. A intrat în dialog cu el, a încheiat cu el o alianţă. Dar era un dialog la distanţă, vorbea cu oamenii prin intermediari, prin profeţi. În Isus Cristos, Dumnezeu s-a făcut ca unul dintre noi, a venit personal pe pământ pentru a ne vorbi şi a ne salva: şi-a aşezat cortul, locuinţa în mijlocul oamenilor, după cum se exprimă evanghelistul Ioan.

Dar să aprofundăm puţin înţelesul acestui cuvânt, Emanuel, căci într-însul e cuprinsă, concentrat, toată credinţa noastră creştină. Cuvântul Emanuel e format, de fapt, din două cuvinte, două cuvinte care însă nu se pot despărţi. Emanu înseamnă „cu noi”; Isus este unul dintre ai noştri, fratele nostru, „din neamul lui David după trup”, cum se exprimă apostolul Pavel. Iar „El” înseamnă Dumnezeu. Isus, aşadar, este fiul omului, şi totodată fiul lui Dumnezeu. Dacă ar fi fost numai Emanu, cu noi, şi nu ar fi fost şi Dumnezeu, nu ar fi putut să ne mântuiască. Dacă ar fi fost numai El, numai Dumnezeu, nu şi cu noi, mântuirea noastră nu l-ar fi interesat. Ar fi rămas un Dumnezeu necunoscut, îndepărtat, ca atâtea divinităţi păgâne care locuiau undeva sus, dincolo de nori, şi pe care soarta oamenilor de pe pământ nu-i interesa câtuşi de puţin.

Au fost eretici în primele veacuri ale Bisericii – gnosticii – care nu admiteau că Isus este Emanu, cu noi, un om ca toţi oamenii, cu un trup capabil să sufere, să plângă, să moară. Pentru aceşti eretici, Isus nu era decât El – Dumnezeu, iar trupul său nu era decât o aparenţă de trup omenesc. Astăzi lucrurile s-au inversat: a reînviat vechea erezie a lui Arius. Isus este Emanu, dar nu şi El, nu şi Dumnezeu. Isus este un simplu om. E adevărat, un om genial, supradotat, excepţional, îndumnezeit. Dar este un om, atât şi nimic mai mult. Aşa gândeau şi iudeii când Isus i-a întrebat pe apostoli: „Cine zic oamenii că sunt eu?” „Zic că eşti Ilie, sau Ioan Botezătorul, sau unul din profeţii care a înviat din morţi”. Dar Biserica mărturiseşte cu tărie, împreună cu apostolul Petru: „Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu”.

Isus continuă să fie şi astăzi Emanuel, Dumnezeu cu noi? Sau a fost numai în perioada scurtă de timp cât a trăit pe pământ, adică 33 de ani, de la naştere până la moartea sa pe cruce? Da, este şi astăzi: „Iată, eu rămân cu voi până la sfârşitul lumii”, ne-a spus înainte de a se înălţa la cer. El şi-a fixat definitiv cortul în mijlocul nostru. La învierea sa, el a inventat, ca să spun aşa, un mod nou de a rămâne în lume, un mod spiritual, invizibil, dar real, adevărat. Isus este contemporanul nostru. De unde strigătul plin de speranţă şi de bucurie al apostolului Pavel: „Dacă Dumnezeu este cu noi, cine va fi împotriva noastră? Cine ne va despărţi de dragostea lui Cristos?” (Rom 8,35). Nimeni şi nimic. Numai păcatul, nimic altceva.

Isus Cristos este mereu Emanuel, Dumnezeu cu noi. Dar este un moment în care este într-un mod cu totul special Emanuel. E acum când celebrăm Euharistia. De aceea, preotul, şi la începutul şi la sfârşitul Liturghiei, şi la Evanghelie, şi înainte de prefaţă, de patru ori adresează salutul Dominus vobiscum – adică Emanuel, Domnul e cu voi. El e cu noi acum spre a fi hrană pentru sufletele noastre. Să ne pregătim cu toată credinţa şi evlavia ca să-l primim în inimile noastre.