en-USro-RO

| Login
27 aprilie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Vineri, 27 aprilie 2018

Sfintii zilei
Sf. Zita, fc.
Liturghierul Roman
Vineri din sãptãmâna a 4-a a Paştelui
Liturghie proprie, prefaţã pentru Paşti (II, III, IV sau V)
alb, IV
Lectionar
Fap 13,26-33: Dumnezeu şi-a împlinit promisiunea, înviindu-l pe Isus.
Ps 2: Tu eşti Fiul meu, eu astãzi te-am nãscut. (sau Aleluia.)
In 14,1-6: Eu sunt calea, adevãrul şi viaţa.
Meditatia zilei
Vineri din sãptãmâna a 4-a a Paştelui


Noaptea de Crăciun

1.

 „Crăciun trist, melancolic şi amar, ai sosit şi anul acesta la noi?” Cuvintele acestea, scrise de un poet francez, par să fie nelalocul lor, vor parcă să ne strice bucuria acestei nopţi de Crăciun, când totul e atât de frumos şi de încântător, când casele sunt împodobite cu brazi, cu beculeţe colorate, când colindele ne încântă urechile şi ne înduioşează inimile, când parcă devenim şi noi copii, bucurându-ne împreună cu copiii care îl aşteaptă pe Moş Crăciun să le aducă daruri.

Şi totuşi, dacă stăm şi ne gândim bine la evenimentul Crăciunului – nu la Crăciunul pe care îl sărbătorim azi, ci la cel adevărat, de acum două mii de ani –, îi dăm dreptate poetului francez: a fost un Crăciun trist, melancolic şi amar. Nu era nimic poetic şi frumos în el, dimpotrivă. Crăciunul este începutul pătimirii lui Cristos.

La Betleem se proiectează deja umbrele crucii de pe Calvar. Căci ce ne este dat să vedem? Doi tineri soţi, Iosif şi Maria, sunt purtaţi pe drumuri de un împărat maniac şi hapsân, Augustus, care mereu făcea numărătoarea supuşilor, pentru a-i impozita. Pe tânăra mamă o apucă durerile naşterii în timpul călătoriei, nu găseşte o casă de oameni unde să nască decent, e nevoită să se retragă la marginea localităţii şi îşi aduce copilul pe lume în toiul nopţii, într-o grotă, într-un grajd, şi ştiţi cu toţii ce este un grajd: adăpostul murdar, urât mirositor, al vitelor. „La ai săi a venit”, constată cu tristeţe evanghelistul Ioan, „şi ai săi nu l-au primit”. Mama nu are un leagăn unde să-şi pună copilul, îl culcă pe un braţ de fân, în ieslea din care mâncau animalele. Notează scriitorul italian G. Papini, în cartea sa, Viaţa lui Isus: „Fiul Omului, care avea să fie sfâşiat, mâncat de fiarele ce poartă numele de oameni, a avut drept leagăn ieslea din care animalele mănâncă, o dată cu fânul, florile minunate ale primăverii”.

Grota din Betleem aminteşte de o altă grotă: de grota săpată în stâncă de lângă Calvar, în care avea să fie înmormântat. Copilul din iesle, pe care păstorii l-au găsit înfăşat în scutece, aminteşte deja de Isus mort, culcat în mormânt, învelit într-o pânză şi legat de jur împrejur, ca un copil înfăşat în scutece, aşa cum erau îngropaţi morţii la evrei la vremea aceea.

Dar, în ciuda tuturor suferinţelor şi mizeriilor ce au însoţit naşterea lui Isus, Crăciunul este sărbătoarea bucuriei şi a speranţei. Toate rugăciunile şi toate lecturile biblice din Liturghia nopţii de Crăciun reprezintă un îndemn neîntrerupt la bucurie. Despre bucurie vorbeşte profetul Isaia în prima lectură. „Poporul ce umbla în întuneric se bucură văzând o lumină mare”. Se bucură, căci „un Prunc ni s-a născut, un fiu ni s-a dat; acest Prunc sfarmă jugul, frânge nuiaua care loveşte spinarea”.

La bucurie ne îndeamnă psalmistul în psalmul pe care l-am cântat. Toată creaţia să se bucure: „Cântaţi-i Domnului o cântare nouă! Cântaţi-i Domnului, toţi locuitorii pământului! Cântaţi-i Domnului, binecuvântaţi numele lui! Să se bucure cerurile, să se veselească pământul, să se bucure marea, cu tot ce este în ea, să se bucure câmpia, cu tot ce este pe ea, să strige de bucurie toţi copacii pădurii!”

Se bucură îngerii din înălţimi în textul Evangheliei şi-i îndeamnă la bucurie pe păstorii care îşi păzeau turma în toiul nopţii: „Vă vestesc vouă o bucurie mare!” Pe părinţii lui Isus, îngerii nu-i îndeamnă la bucurie. Nici nu era nevoie, căci se bucură, uitând de suferinţa, mizeria, umilirea, condiţiile jalnice în care se află, căci în copilul sărac, plăpând, neputincios din iesle îl văd pe Creatorul atotputernic al Universului şi pe Stăpânul tuturor bogăţiilor. Se bucură Iosif, dar, mai ales, se bucură Mama, Maria, căci în copilul ei, pe care îl strânge în braţe şi îl alăptează la sân, îl vede pe Fiul lui Dumnezeu. Ştie că obrăjorii şi mânuţele copilului pe care îl sărută sunt obrajii şi mâinile lui Dumnezeu: îl priveşte cu dragoste de mamă şi îl adoră. „Maria”, spune scriitorul francez J. Guitton, „este prima creatură ce a adorat o altă creatură, fără să cadă în idolatrie”.

Există un imn impresionant compus de Iacopone da Todi († 1306), pe care toţi creştinii din lume îl cântă de 700 de ani la Calea crucii, contemplând durerile Mariei: Stabat Mater dolorosa iuxta crucem lacrimosa, dum pendebat Filius. Quae maerebat et dolebat, pia Mater, dum videbat, nati poenas incliti. („Stătea Maica-ndurerată, lângă cruce-nlăcrimată, pe când Fiul suferea”). Dar acelaşi poet a scris un imn la fel de frumos, în care cântă bucuria Mariei la naşterea lui Isus, pe care însă creştinii nu-l cunosc: Stabat Mater gaudiosa, iuxta foenum gaudiosa, dum iacebat Filius. Quae gaudebat et ridebat, exultabat cum videbat, nati partum incliti. („Stătea Maica preafrumoasă, lângă iesle bucuroasă, unde Fiul ei zăcea. Tresălta de bucurie şi zâmbea cu duioşie, când Copilul şi-l privea”.)

Şi care este motivul acestei bucurii din Noaptea Crăciunului, la care îngerii ne invită pe toţi, făcându-ne să uităm, ca şi Iosif, ca şi Maria, suferinţele, mizeriile, sărăcia, lipsurile vieţii de toate zilele, ce ne împresoară? Motivul bucuriei ni-l spun toate cele trei lecturi biblice ale Liturghiei, pe care le-am ascultat. „Ni s-a născut un Prunc, ni s-a dat un fiu”, ne spune profetul Isaia în prima lectură; el a sfărâmat jugul ce ne apăsa grumazul; jugul păcatului, se înţelege, jugul sclaviei sufleteşti.

„În Noaptea Crăciunului, a apărut harul lui Dumnezeu cel aducător de mântuire pentru toţi oamenii”, ne spune apostolul Pavel în a doua lectură. „Vă vestesc vouă o bucurie mare: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul, Salvatorul, cel care vă eliberează de păcate”, spun îngerii în Evanghelie. Iar cei dintâi, pe care Isus îi cheamă la el când vine pe lume, sunt nişte oameni păcătoşi. În colindele noastre de Crăciun, păstoraşii sunt buni şi cuminţi; în realitate, la vremea aceea, nu erau nici buni, nici cuminţi; erau nişte tâlhari ce trăiau cu turmele în pustiu, ca nişte sălbatici, şi atacau călătorii la drumul mare. Toată lumea îi dispreţuia şi îi trata ca pe vameşi, pe hoţi şi ca pe prostituate. Când intrau într-o localitate, cei care îi întâlneau treceau pe partea cealaltă a drumului şi scuipau în urma lor. Isus, când vine pe lume, nişte tâlhari vrea să aibă lângă el; când pleacă din lume, tot nişte tâlhari vrea să aibă la dreapta şi la stânga. Vrea să arate, prin aceasta, că el n-a venit să-i salveze pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi; n-a venit să-i vindece pe cei sănătoşi, ci pe cei bolnavi.

Un singur gând trebuie să ne stăpânească în aceste momente: dacă noi purtăm încă jugul păcatului, nu putem să avem parte de bucuria Crăciunului; pentru noi, Cristos nu s-a născut, sau degeaba s-a născut. Crăciunul, pentru noi, nu e o zi de sărbătoare, ci de tristeţe şi de jale.

Închei cu frumoasele cuvinte pe care sfântul Ambroziu le-a adresat credincioşilor săi într-o predică de Crăciun: „Cristos a devenit copil, pentru ca tu să devii om desăvârşit; s-a lăsat înfăşat, legat, pentru ca tu să fii eliberat de legăturile morţii; a coborât pe pământ, pentru ca tu să te ridici spre înălţimi; nu a găsit un loc în casa de oaspeţi, pentru ca tu să găseşti un loc în casa Tatălui ceresc; s-a făcut sărac, pentru ca tu să te îmbogăţeşti cu sărăcia lui; a plâns ca orice copil, pentru ca lacrimile lui, amestecate cu lacrimile tale de pocăinţă, să-ţi spele păcatele”.