en-USro-RO

| Login
17 octombrie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Miercuri, 17 octombrie 2018

Sfintii zilei
Ss. Ignațiu din Antiohia, ep. m. **; Osea, profet
Liturghierul Roman
Sf. Ignațiu din Antiohia, ep. m. **
Liturghie proprie, prefațã pentru sfinți
roșu, P
Lectionar
Fil 3,17-4,1: Patria noastrã este în ceruri 
Ps 33: Domnul mã elibereazã de orice teamã 
In 12,24-26: Dacã bobul de grâu, care cade în pãmânt, moare, aduce rod mult.
Meditatia zilei
Sf. Ignațiu din Antiohia, ep. m. **

Noaptea de Crăciun

2.

 „În ţinutul acela, erau nişte păstori care stăteau în câmp şi făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată că un înger al Domnului li s-a arătat şi slava Domnului i-a învăluit în lumină” (Lc 2,8-9).

Într-un imn religios ce se cânta la sinagogă deja înainte de naşterea lui Cristos, sunt cântate patru nopţi celebre, pe care evreul nu trebuie să le uite niciodată, deoarece sunt scrise în Cartea amintirilor.

În prima noapte, Dumnezeu s-a arătat lumii pentru a o crea. Lumea era în stare haotică şi învăluită în întuneric. Întunericul se întindea deasupra abisului. Lumina ce strălucea în acea noapte era Cuvântul lui Dumnezeu. El a numit-o noaptea întâi.

A doua noapte a fost aceea în care Dumnezeu s-a arătat lui Abraham, care avea 90 de ani, şi i-a arătat stelele de pe cer, spunându-i: „Urmaşii tăi vor fi numeroşi ca stelele cerului”. El a numit-o noaptea a doua.

În a treia noapte, Dumnezeu le-a apărut egiptenilor: mâna sa i-a ucis pe toţi întâii-născuţi ai egiptenilor şi dreapta sa i-a ocrotit pe întâii-născuţi ai Israelului. El a numit-o noaptea a treia.

Noaptea a patra va fi noaptea în care va veni Mesia; el va sfărâma jugurile de fier şi va lumina în toiul nopţii lumea cufundată în întuneric şi în umbra morţii.

Dacă evreii încă mai aşteaptă noaptea a patra, pentru noi, creştinii, ea a venit acum două mii de ani; e noaptea Betleemului, când s-a născut Mesia, Cristos Domnul. Atunci, slava Domnului i-a învăluit în lumină nu numai pe păstori, dar şi întreaga omenire, care zăcea în întuneric şi în umbra morţii.

Cartea Înţelepciunii lui Solomon descrie cu aceste cuvinte ce s-a petrecut în noaptea a treia: „Pe când tăcerea lină stăpânea totul, şi noaptea, în trecerea ei rapidă, ajunsese la jumătate de cale, Cuvântul tău atotputernic a pornit din înaltul cerului, de la tronul împărătesc, ca un războinic cumplit în mijlocul acelui pământ destinat pieirii” (Înţ 18, 14-15). El ţinea în mâini o sabie ce ajungea la cer şi se rezema pe pământ şi semăna moarte pretutindeni.

Dar Cuvântul lui Dumnezeu, care coboară în noaptea a patra, în Noaptea Crăciunului, din înaltul cerului şi de la tronul împărătesc, nu e un războinic cumplit, nu ţine în mână o sabie uriaşă, el nu aduce exterminare, ci pace. Îngerii din înaltul cerului cântă: „pace pe pământ oamenilor de bunăvoinţă”. Nu e un războinic, ci un copilaş plăpând, care plânge pe un braţ de paie, ca toţi pruncii abia veniţi pe lume. El nu poate lovi cu sabia, căci mânuţele îi sunt înfăşate, legate de mama sa, Maria.

„Nu vă temeţi: vă aduc o veste bună, care va fi o bucurie mare pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul” (Lc 2,10-11). Glasul îngerului, ce ne vesteşte bucuria cea mare, răsună încă după 2000 de ani. Acest glas ne-a adunat în această noapte, ca şi pe păstori, în jurul ieslei Mântuitorului. Noaptea aceasta răsună de cântări de bucurie, de colinde. Împreună cu oamenii, întreaga natură ia parte la bucurie. Sfântul Francisc de Assisi dorea ca, la Crăciun, care pentru el era „sărbătoarea sărbătorilor”, bogaţii să le dea o masă îmbelşugată tuturor săracilor şi înfometaţilor, voia ca împăratul să dea poruncă să se împrăştie grâu pe drumuri în ziua de Crăciun, pentru ca păsările cerului, mai ales surorile sale, privighetorile, să mănânce pe săturate şi să se bucure şi ele de naşterea Domnului, iar boii şi măgarii să primească raţie dublă de fân şi de ovăz în amintirea celor două animale care, cu suflarea lor, l-au încălzit pe Copilul din iesle la venirea sa pe lume. La unele popoare, există convingerea că, în noaptea Crăciunului, animalele au grai şi vorbesc asemenea oamenilor, că albinele zboară, dansează, cântă în jurul stupilor, că plantele înfloresc sub stratul gros de zăpadă. Natura întreagă se bucură.

De fapt, ne întrebăm: ce motiv de bucurie avem? Ce îi face pe milioanele de creştini să iasă din case, acum, în toiul nopţii, să se adune în biserici şi să-şi cânte bucuria? Dacă am sta acum acasă şi am da drumul la radio, am deschide televizorul, am citi ziarele, am găsi numai motive de întristare: crime, violuri, hoţii şi spargeri, milioane de oameni care mor de foame, accidente, catastrofe, războaie, mizerie, sărăcie, şomaj, scumpiri tocmai acum, în preajma Sărbătorilor, bombardamente şi oameni ucişi în Irak, atentate sângeroase în Patria lui Isus, în Palestina, chiar Betleemul, localitate unde s-a născut Mântuitorul, a fost transformat într-o ruină de bombardamentele israeliene.

De la naşterea acestui copil la Betleem, s-a schimbat ceva în lume? Suferim mai puţin? Nu mai murim? Ce motiv de bucurie avem? Nu s-a schimbat nimic, dar, paradoxal, s-a schimbat totul. S-a schimbat modul nostru de a suferi. Din Noaptea Crăciunului, noi putem suporta suferinţa, sărăcia, mizeria cu bucurie, nu cu disperare, căci în Copilul din iesle, cum îi scrie apostolul Pavel ucenicului său, Tit, „s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea lui de oameni” (Tt 3,4). În Copilul din iesle, Dumnezeu a coborât printre noi, s-a făcut unul dintre noi, e solidar cu noi, suferă ca şi noi, şi mai mult decât noi, de mizerie, de sărăcie, de nedreptate.

El nu s-a născut ca noi, la maternitate, ci pe un braţ de paie; cine dintre noi s-a născut într-un grajd, ca el? Maica Tereza de Calcutta a trăit în sărăcie totală. Şi-a dedicat viaţa oamenilor în suferinţă. Strângea bolnavii muribunzi de pe stradă, le ţinea mâinile în mâinile ei, iar muribunzii sufereau şi mureau fericiţi, căci se simţeau iubiţi. Într-o zi, un muribund i-a zis: „Maică Tereza, ce mână caldă ai!”

Copilul din iesle nu ne-a adus nimic, fiindcă era mai sărac decât noi. Şi totuşi, ne-a adus cea mai mare bogăţie: ne-a făcut să simţim iubirea inimii lui Dumnezeu. Mânuţele copilului din iesle sunt mâinile lui Dumnezeu. Luându-i mâinile într-ale noastre, putem să-i spunem lui Dumnezeu: „Doamne, ce mână caldă ai!”

Copilul ce se naşte la Betleem se numeşte Emanuel, adică „Dumnezeu este cu noi”. Să ne bucurăm în această noapte de venirea lui Dumnezeu între noi cu îngerii care au făcut să răsune văzduhul de cântările lor, cu simplitatea păstorilor veniţi la iesle, cu Maria care păstra în inimă tot ce vedea şi se vorbea despre copilul ei.