en-USro-RO

| Login
25 iunie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Luni, 25 iunie 2018

Sfintii zilei
Sf. Wilhelm, abate
Liturghierul Roman
Luni din sãptãmâna a 12-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde, IV
Lectionar
2Rg 17,5-8.13-15a.18: Domnul s-a aprins de o mare mânie împotriva triburilor lui Israel și le-a îndepãrtat de la el; n-a mai rãmas decât tribul lui Iuda.
Ps 59: Ascultã-ne, Doamne: sã ne mântuiascã dreapta ta!
Mt 7,1-5: Scoate mai întâi bârna din ochiul tãu!

Meditatia zilei
Luni din sãptãmâna a 12-a de peste an

Noaptea de Crăciun


4.

 

„Vă vestesc vouă o bucurie mare, care bucurie va fi a întregului popor”. Cu toate că îngerii din înălţimea cerului ne vestesc bucuria, ceea ce am auzit în Evanghelia pe care am ascultat-o ne lasă în suflet, mai degrabă, un sentiment de tristeţe, de mâhnire, de apăsare. „Pe când erau ei acolo, s-a împlinit vremea când Maria trebuia să nască. Şi l-a născut pe Fiul ei cel dintâi născut, l-a înfăşat în scutece şi l-a culcat în iesle, fiindcă nu era loc pentru ei în casa de poposire” (Lc 2,6-7). Fiul lui Dumnezeu vine în mijlocul oamenilor, iar când se naşte, oamenii nu găsesc pentru el un loc sub acoperişul casei lor, nu-i oferă un leagăn, îi oferă doar un grajd şi o iesle din care se hrănesc animalele. El avea să spună mai târziu: „Bateţi şi vi se va deschide”. Maria, Mama sa, care îl purta în sân, a bătut la uşile caselor din Betleem, dar toate au rămas închise. Isus e nevoit să se nască în afara cetăţii, după cum avea să moară în afara cetăţii.

Cu toate acestea, naşterea lui Cristos este motiv de mare bucurie. Este motiv de bucurie, în primul rând, pentru că el ne-a adus pacea adevărată. „Mărire în cer lui Dumnezeu şi, pe pământ, pace oamenilor de bunăvoinţă”.

Nu întâmplător, Cristos a voit să se nască într-un moment când pacea şi liniştea învăluie pământul. În Cartea Înţelepciunii din Vechiul Testament, găsim scrise aceste cuvinte: „Pe când liniştea adâncă stăpânea peste toate şi noaptea ajunsese la jumătatea drumului ei, Cuvântul tău cel atotputernic a coborât din înaltul cerului şi de la tronul tău împărătesc, ca un războinic cumplit, în mijlocul acelui pământ destinat pieirii” (18,14-15). Cuvintele se referă la îngerul nimicitor ce a coborât în toiul nopţii şi, cu sabia sa, i-a ucis pe copiii egiptenilor în noaptea când poporul evreu a părăsit Egiptul.

Liturgia Bisericii a folosit acest text, această imagine, pentru a evoca noaptea Crăciunului, noaptea sfântă, noaptea cea mai sfântă din toate timpurile. Cuvântul care coboară din cer pe pământ în toiul nopţii de Crăciun nu mai este însă un războinic cumplit, ci este „Principele Păcii”, cum îl numeşte profetul Isaia în prima lectură a Liturghiei din noaptea aceasta: „El va da o pace fără de sfârşit tronului de domnie al lui David şi împărăţiei lui”. Şi dacă Cristos a adus pacea pe pământ, din Noaptea de Crăciun nu au mai existat războaie între oameni? Ba da. Atunci, ce pace a adus? A adus pacea interioară, sufletească: pacea cu noi înşine şi cu Dumnezeu. Dacă oamenii ar fi de bunăvoinţă, dacă ar primi pacea pe care ne-a adus-o Cristos, războaiele dintre ei ar dispărea cu desăvârşire.

În al doilea rând, noaptea aceasta este una a bucuriei, pentru că, aşa cum ne spune apostolul Pavel în a doua lectură a Liturghiei, în acest copil s-a arătat harul, adică darul gratuit aducător de mântuire pentru toţi oamenii sau, cum spune mai departe în capitolul următor (3,4), „s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea lui de oameni”.

La drept vorbind, ce ne-a adus acest copil sărac, neputincios, cu mânuţele înfăşate în scutece, care plânge culcat în ieslea unui grajd pe paie? De când a venit el pe lume, avem de toate? Nu mai există în lume suferinţă, boală, foame, mizerie, nedreptate, sărăcie? Ba da. Atunci, de ce să ne bucurăm, dacă nu ne-a dat nimic? Nu ne-a dat nimic, dar ni s-a dat pe el însuşi şi ne este de ajuns. E ceva asemănător cu ce i s-a întâmplat în zilele noastre marelui apostol al leproşilor, Raoul Follereau, când a mers prima dată într-o colonie de leproşi din Madagascar. Primului lepros care i-a ieşit în cale, Follereau i-a întins mâna. „E interzis”, i-a spus medicul ce îl însoţea. Follereau s-a făcut că nu-l aude. L-a strâns pe lepros la piept şi şi-a lipit fruntea de fruntea lui. Leprosul, fericit, a început să râdă în hohote. Auzindu-l ceilalţi leproşi, au ieşit din barăcile lor şi au început să râdă şi ei fericiţi. Niciodată nu fusese văzut cineva să râdă în leprozeria aceea. L-au înconjurat pe vizitator cu o bucurie fără margini. Îşi întindeau spre el mâinile descărnate, pline de răni, de puroi, de sânge, neîngrijite. „Ce rău îmi pare”, le spune Follereau, „că nu v-am adus nimic, n-am nimic ce să vă dau!” „Nu-i nimic”, îi spune un lepros. „Suntem fericiţi că ai venit la noi şi, dacă ai venit, atinge-ne măcar mâinile”. Şi a strâns sute de mâini.

Erau fericiţi acei leproşi, simţind atingerea, căldura unei mâini omeneşti; simţeau că trăiesc încă.

Acesta este motivul bucuriei noastre în Noaptea Crăciunului. Dumnezeu s-a făcut om, s-a făcut ca unul dintre noi, a venit în mijlocul oamenilor, s-a făcut solidar cu noi, a voit să împartă cu noi lacrimile şi suferinţele noastre, să ne atingă şi să ne îmbrăţişeze pe noi, cei bolnavi şi desfiguraţi de lepra păcatului.

În noaptea aceasta, Cristos bate la uşa inimilor noastre, cerând adăpost, aşa cum a cerut adăpost, acum 2000 de ani, de la locuitorii Betleemului, la uşa cărora a bătut Maria, Mama sa. Să-i oferim un adăpost mai bun şi mai curat decât cel pe care i l-au oferit odinioară locuitorii Betleemului. Să rupem zăvoarele păcatelor şi să-i deschidem larg sufletul, ca să intre cu pacea, cu iubirea, cu bucuria lui.

La iubirea lui, să răspundem cu iubirea noastră, aşa cum ne îndeamnă apostolul Pavel în lectura a doua a Liturghiei din această noapte. „S-a arătat harul lui Dumnezeu cel aducător de mântuire, care ne învaţă să o rupem cu păgânismul şi cu poftele lumeşti şi să trăim, de acum, în această lume, în cumpătare, în sfinţenie şi evlavie”.