en-USro-RO

| Login
16 august 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Joi, 16 august 2018

Sfintii zilei
Ss. Ștefan, rege *; Rochus, pelerin
Liturghierul Roman
Joi din sãptãmâna a 19-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde (alb), III
Lectionar
Ez 12,1-12: Pleacã în exil ziua, în vãzul lor!
Ps 77: Iartã, Doamne, fãrãdelegea poporului tãu! 
Mt 18,21-19,1: Nu-ți spun pânã la șapte ori, ci pânã la șaptezeci de ori șapte.
Meditatia zilei
Joi din sãptãmâna a 19-a de peste an

Noaptea de Crăciun

9.

 

„Iată, vă vestesc o bucurie mare”. Păstorii din câmpia Betleemului, aceşti oameni săraci cu duhul, au fost cei dintâi cărora Isus le-a vestit venirea sa în lume. Corul de îngeri le aduce vestea cea bună: „Bucuraţi-vă, astăzi vi s-a născut Mântuitorul în cetatea lui David”.

Cu uimirea şi cu credinţa păstorilor, cădem şi noi acum în genunchi în adoraţie în faţa celui care, Dumnezeu fiind din veşnicie, a voit să se facă om din dragoste faţă de noi, oamenii.

Fiul lui Dumnezeu, înţelepciunea veşnică, ce îşi are tronul în ceruri, coboară pe pământ pe un braţ de paie. Admirabilă lecţie de umilinţă, de vreme ce avem în faţa ochilor un Dumnezeu care se umileşte. Dumnezeu alege întotdeauna cele mici, slabe, umile, neînsemnate, ca instrumente ale puterii sale. Ca să pregătească venirea Fiului său în lume, Dumnezeu îşi alege un popor mic şi neînsemnat, sufocat de celelalte popoare puternice dimprejur. Din Moise, care se plânge Domnului că e bâlbâit şi că nu ştie să vorbească, Dumnezeu face legislatorul şi conducătorul poporului său. Profeţii şi apostolii pe care îi alege sunt oameni slabi şi neputincioşi. Din Pavel, păcătos convertit, om mic de statură şi veşnic bolnăvicios, face Apostolul neamurilor. Şi, în continuare, din oameni simpli de la ţară, ca Giuseppe Sarto şi Giuseppe Roncalli, face mari papi ai Bisericii: pe sfântul Pius al X-lea, pe fericitul Ioan al XXIII-lea. Din nişte sărmani oameni din popor, ca Don Bosco, Don Guanella, Don Orione, face titani ai Bisericii şi mari binefăcători ai omenirii.

Aşadar, prima invitaţie pe care ne-o dă nouă copilul din iesle este aceea de a ne face mici şi umili. Cine vizitează bazilica „Naşterii Domnului” din Betleem, în interiorul căreia se află grota în care s-a născut Mântuitorul, constată cu surprindere că uşa de la intrare este foarte joasă: în picioare nu poate intra decât un copil. Un adult nu poate intra decât dacă se apleacă şi nu depăşeşte înălţimea unui copil. Ghizii le explică pelerinilor că s-a zidit partea de sus a intrării, pentru ca arabii, turcii, să nu poată intra cu măgarii sau cu cămilele în biserică. Dar semnificaţia este alta: de Fiul lui Dumnezeu, care s-a umilit făcându-se mic, nu se poate apropia decât cel umil, cel care se face mic asemenea copiilor.

În al doilea rând, copilul din ieslea Betleemului ne vorbeşte despre misterul iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni. Un scriitor modern, convertit la creştinism, descriind viaţa lui Isus, afirmă că Fiul lui Dumnezeu a hotărât să se nască într-un grajd pentru a ne învăţa că lumea aceasta este un grajd. Afirmaţie inexactă sau, cel puţin, exagerată. Omul, cu toate rătăcirile şi păcatele lui, rămâne ceea ce l-a creat Dumnezeu, adică om. Nu se poate transforma, nu poate degenera într-un animal. Iar prin naşterea Fiului său într-un grajd, Dumnezeu şi-a arătat iubirea faţă de om; a voit să-l elibereze de orice formă de sclavie şi de degradare, să-l înalţe pe om la demnitatea de Fiu al lui Dumnezeu. Aceasta este a doua mare lecţie pe care ne-o dă în această noapte Pruncul culcat în iesle: dragostea faţă de semenii noştri. Ar fi inutil şi ridicol să ne simţim inima topindu-se de iubire şi duioşie în faţa Pruncului de ghips din iesle şi să nu fim în stare să descoperim chipul viu al lui Isus din semenii noştri, mai ales care sunt în suferinţă, dacă nu ne-am topi de duioşie în faţa chipului lui Isus din orice copil, mai ales în suferinţă. Am avut ocazia, la Roma, să întâlnesc în timpul unei ceremonii privirea Papei Paul al VI-lea: o privire pe care nu o poţi uita toată viaţa, o privire, s-ar zice, de pe altă lume; nişte ochi cenuşii, profunzi ca adâncul mării, o privire glacială; era privirea pe care o avea numai la Liturghie, o privire absentă pentru tot ce există pe lumea aceasta: îl privea cu privirea aceea numai pe Cristos, pe care dădea impresia că îl vede într-adevăr.

În decembrie 1964, Papa Paul al VI-lea era în vizită în India, la Bombai. Vizita un spital. Străbătea coridoarele curate, intra în saloanele programate pentru vizită, în care bolnavii fuseseră bine pregătiţi. La un moment dat, Papa părăseşte traseul stabilit dinainte şi intră într-un salon ce nu fusese programat pentru vizită. Când au văzut cum arătau bolnavii de acolo, mulţi dintre însoţitorii Papei n-au putut suporta şi au ieşit afară. Papa, cu paşi hotărâţi, s-a îndreptat spre un copil oligofren, s-a aşezat în genunchi în faţa lui, l-a privit îndelung în faţă; în acel moment, fotografii au înregistrat pe peliculă privirea Papei – era privirea pe care el o avea numai la Liturghie şi la rugăciune; în acele clipe, Papa adora chipul lui Isus de pe faţa acelui bolnav.

În sfârşit, copilul din ieslea Betleemului e pentru noi motiv de îmbărbătare, de încurajare: „Un copil ni s-a născut nouă, un Prunc ni s-a dat nouă”; un copil care să ne însoţească mereu în viaţă.

Un cunoscut romancier din zilele noastre. Ernest Hemingway, în cartea sa, Bătrânul şi marea, povesteşte despre un bătrân pescar ce a mers în adânc şi a aruncat mrejele; abia după 85 de zile un peşte mare s-a prins în mreajă; după o luptă crâncenă, a reuşit să-l captureze şi să-l lege de barcă. A început să vâslească spre ţărm. Dar pe traseu au venit rechinii, peştii răpitori, şi i l-au mâncat. Când a ajuns la mal, mai rămăseseră din peşte capul şi oasele. Lumea la mal îi plângea bătrânului de milă. Bătrânul avusese un copil, un nepot pe care îl pierduse. Văzând cu ce a ajuns la mal, îşi zicea mereu: „Ah, dacă ar fi fost copilul cu mine! L-ar fi apărat de rechini”. Aceasta e istoria omului care nu-l are pe copilul Isus alături de el în viaţă; ajunge la ţărmul veşniciei cu nimic. Aceasta e istoria chiar a autorului acestui roman: lipsit de credinţă, văzând că nu s-a ales cu nimic în viaţă, la bătrâneţe s-a sinucis.

Copilul care s-a născut se numeşte Emanuel, adică „Dumnezeu cu noi”. Să-i deschidem larg inimile, să-l primim cu drag, rugându-l să rămână mereu cu noi, să ne însoţească mereu în viaţă.