en-USro-RO

| Login
19 decembrie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Miercuri, 19 decembrie 2018

Sfintii zilei
Fer. Urban al V-lea, pp.
Liturghierul Roman
19 decembrie
Liturghie proprie, prefațã pentru Advent II
violet, III, R.
Lectionar
Jud 13,2-7.24-25a: Nașterea lui Samson este anunțatã de un înger
Ps 70: Lauda ta, Doamne, o voi cânta și mãreția ta o voi vesti
Lc 1,5-25: Nașterea lui Ioan Botezãtorul este anunțatã de îngerul Gabriel
Meditatia zilei
19 decembrie

La aurora Crăciunului

 1

 „Un Prunc ni s-a dat nouă, un copil ni s-a născut nouă”. De Pruncul din ieslea Betleemuluim care ni s-a dat nouă, de copilul care ni s-a născut nouă, numai copiii se pot apropia. Numai copiii se pot bucura de prezenţa şi vederea lui. Crăciunul este în mod exclusiv sărbătoarea copiilor: copiii copii, copiii bătrâni, dar care sunt asemenea copiilor: nevinovaţi, curaţi, buni la suflet. Copiii se înţeleg între ei. Doi copii mici se întâlnesc pe drum: imediat se apropie unul de altul, se iau de mână, se prind de gât; nu s-au văzut niciodată, dar sunt deja prieteni; nu ştiu să vorbească, dar se înţeleg, râd, gânguresc fericiţi unul la altul, se privesc încântaţi, fiecare văzând pe chipul celuilalt, ca într-o oglindă, propriul său chip frumos şi nevinovat.

Aceasta trebuie să fie atitudinea noastră în faţa Pruncului înfăşat în scutece şi culcat în ieslea Betleemului. Nu e nevoie să deschidem gura şi să spunem rugăciuni lungi. Este de ajuns să ne oprim în faţa lui, să-l privim cu uimire, cu admiraţie şi, încântaţi, fascinaţi de chipul lui, să zâmbim, să râdem fericiţi. Căci, într-adevăr, avem de ce să ne uimim: Dumnezeu devenit copil, înfăşat în scutece, culcat în iesle pe paie, încălzit de răsuflarea unor animale: ceva extraordinar, unic, nemaiîntâlnit în istoria omenirii.

Această atitudine, pe care trebuie să o avem în faţa Pruncului din iesle, este admirabil exprimată într-o povestire de Crăciun din ţinutul Provence, din Franţa. E povestea lui Ravi. Numele Ravi, tradus, înseamnă „cel care se minunează, se uimeşte, se extaziază”. Ravi era un om simplu la minte, cam naiv şi veşnic distrat. Era distrat pentru că mereu se mira, se uimea de tot ce vedea în jurul său, chiar de lucrurile cele mai neînsemnate. În orice lucru şi în orice persoană, el vedea numai partea bună. Şi la tot pasul exclama uimit: „Ah!” Spune legenda că, în noaptea Crăciunului, la vestea îngerului, la ieslea Pruncului ajunge gâfâind, cel din urmă, şi Ravi. Vine cu mâinile goale. Prezenţa lui deranjează. Toţi cei sosiţi mai înainte îi aruncă nemulţumiţi priviri dojenitoare. Privindu-l extaziat pe copil, Ravi exclamă, ridicându-şi braţele: „Dumnezeul meu, cât de minunat este un om care era nefericit şi devine fericit! Dumnezeul meu, cât de minunat este un om care era trândav şi prinde gust de muncă!” „Ravi”, îi zice unul dintre păstori, „începi să mă plictiseşti”. „Dacă te-am supărat, îţi cer iertare”. „Tu vorbeşti de muncă, dar n-ai muncit nimic în viaţa ta”. „Eu m-am uitat la alţii şi i-am încurajat. Le-am spus că sunt minunaţi şi că fac lucruri minunate”. „Bine, dar tu n-ai pus osul la treabă… Şi nici nu i-ai adus acum copilului vreun cadou!” În acel moment interveni Maica Domnului: „Nu-i lua în seamă, Ravi. Pe tine te-a lăsat Dumnezeu pe pământ ca să te minunezi. Ţi-ai îndeplinit misiunea şi vei avea o răsplată frumoasă. Lumea va fi minunată numai atunci când oamenii vor fi în stare să se minuneze”.

„Te preamăresc pe tine, Părinte, Stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit celor mici. Da, Părinte, căci aşa ţi-a plăcut ţie” (Mt 11,26). Înainte de a ne spune aceste cuvinte, Isus le-a spus deja la naşterea sa, când nu putea încă să vorbească. În copilul din ieslea Betleemului, „Dumnezeu, cum zice apostolul Pavel, „a ales ce este slab în lume ca să-i facă de ruşine pe cei puternici” (1Cor 1,27).

Omenirea aştepta venirea lui Mesia, dar toată lumea îşi îndrepta privirile spre Roma, spre puternica şi glorioasa capitală a Imperiului. Scriitorul latin Vergilius, într-o poezie, prevestea că se va naşte în palatul imperial, ca fiu al lui Cezar August, cel ce se numea pe sine „aşteptatul popoarelor, principele păcii, salvatorul lumii”. Lumea preţuieşte bogăţia, puterea, strălucirea, onorurile, autoritatea. Dar toate acestea în ochii lui Dumnezeu nu au nici o valoare. Şi iată că Fiul său vine în lume în sărăcie şi neputinţă totală: se naşte într-un sătuc, pe un braţ de paie, într-un grajd.

Când un mare personaj, un conducător de stat, face o vizită într-o altă ţară, se face mare zarvă, multă publicitate: se anunţă în presă, la televiziune, se ţin conferinţe de presă, vizita e pregătită cu mult timp înainte pe canale diplomatice. Isus soseşte pe pământ fără nici o publicitate, discret, neştiut de nimeni. Nu îşi anunţă vizita pe pământ puternicilor lumii, nici lui Irod şi nici miniştrilor săi, marilor preoţi de la templu. Şi totuşi, când se naşte, el vrea ca cineva să afle vestea cea mare, că el a venit în lume. La cine îi trimite pe îngeri să ducă vestea? Cine sunt primii invitaţi să-l viziteze? Fariseii sfinţi, desăvârşiţi, care se credeau mari în ochii lor şi ai lumii şi îi dispreţuiau pe ceilalţi? Nu, ci păstorii, oameni simpli, ignoranţi, dispreţuiţi, care nu cunoşteau Scripturile, care nu mergeau sâmbăta la sinagogă, fiindcă trebuia să-şi păzească oile: în pustiu nu aveau apă şi deci nu puteau face acele spălări rituale pe care le făcea orice evreu evlavios. Ei se aflau în noaptea Crăciunului în afara Betleemului, nu numai fiindcă acolo îşi aveau turmele, ci fiindcă ei erau excluşi din comunitate, n-aveau voie să intre în localităţi; păcătoşi fiind, i-ar fi spurcat pe ceilalţi cu simpla lor prezenţă. De aceea, auzind glasul îngerilor, a trebuit să-şi facă curaj: „Haideţi să mergem până la Betleem şi să vedem ce s-a întâmplat acolo”. Şi s-au încumetat să intre în Betleem numai fiindcă era noapte şi nu-i vedea nimeni. Nu că aceşti păstori nu erau păcătoşi; erau. Dar se recunoşteau ca atare: mici şi păcătoşi. Iar umilinţa lor i-a plăcut mai mult lui Isus decât sfinţenia fariseilor orgolioşi.

Numai aşa ne primeşte Isus astăzi la ieslea sa: mici şi umili.

Există o altă istorisire frumoasă, care spune că, în noaptea Crăciunului, la grota din Betleem, o dată cu păstorii s-a prezentat şi Adam. A aşteptat deoparte, ruşinat, până când păstorii au pus darurile lor la picioarele nou-născutului. Apoi, când i-a venit rândul, s-a apropiat şi el tăcut, s-a aplecat peste iesle şi a sărutat picioarele copilului. A scos dintr-o desagă darul său: un fruct pe care i l-a oferit cu mâinile tremurânde copilului care plângea. Era mărul din pomul binelui şi al răului, din care muşcase pierzând Paradisul. „Te rog să-l primeşti”, i-a zis Adam, „nu am ce să-ţi ofer altceva decât păcatul meu!” Atunci, Maria a luat mărul din mâna lui Adam şi l-a aşezat la picioarele copilului. În acea noapte s-a născut la Betleem nu numai Cuvântul întrupat, dar s-a născut şi omul nou, omul iertat de Dumnezeu. Iar Adam a zâmbit fericit.

Cristos, cel care s-a născut acum 2000 de ani la Betleem, din Fecioara Maria, se naşte acum din nou, sacramental, pe altarul acestei biserici. Să ne apropiem de el cu suflet smerit, sincer, de copil, prezentându-i păcatele şi slăbiciunile noastre, ca, aşa cum el s-a născut la viaţa noastră omenească, noi să ne naştem la viaţa sa dumnezeiască.