en-USro-RO

| Login
19 decembrie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Miercuri, 19 decembrie 2018

Sfintii zilei
Fer. Urban al V-lea, pp.
Liturghierul Roman
19 decembrie
Liturghie proprie, prefațã pentru Advent II
violet, III, R.
Lectionar
Jud 13,2-7.24-25a: Nașterea lui Samson este anunțatã de un înger
Ps 70: Lauda ta, Doamne, o voi cânta și mãreția ta o voi vesti
Lc 1,5-25: Nașterea lui Ioan Botezãtorul este anunțatã de îngerul Gabriel
Meditatia zilei
19 decembrie

La aurora Crăciunului

2.

 

Cuvântul lui Dumnezeu, pe parcursul Adventului, ne-a călăuzit şi ne-a ajutat să-l descoperim pe cel care trebuia să vină: e Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, e Mântuitorul, e cel care prin întrupare a devenit Emanuel, adică Dumnezeu în mijlocul nostru. Misterul Crăciunului ne-a fost deja explicat. În marea şi frumoasa sărbătoare de azi nu mai e nevoie de prea multe explicaţii. E de ajuns să contemplăm cu bucurie şi recunoştinţă misterul unui Dumnezeu care se face om. La aceasta ne îndeamnă lecturile biblice ale Liturghiei de astăzi care, probabil că aţi observat, sunt toate trei foarte scurte, mult mai scurte decât la celelalte Liturghii, venind parcă se ne spună că misterul naşterii Domnului este prea mare ca să poată fi cuprins în cuvinte.

Nu ne rămâne decât să spunem cu păstorii din noaptea Crăciunului: „Haidem să mergem până la Betleem şi să vedem ce ni s-a spus şi ce ne-a făcut cunoscut Domnul”. Şi odată ce l-am găsit pe Pruncul dumnezeiesc să ne lăsăm inima cuprinsă de bucurie. „Nu e loc pentru tristeţe, le spunea creştinilor la predică sfântul Leon cel Mare; în ziua de Crăciun nu e loc pentru tristeţe în ziua în care se naşte viaţa, o viaţă care distruge frica de moarte şi aduce bucuria promisiunilor veşnice. Nimeni nu este exclus de la această fericire: e motiv de bucurie pentru toţi. Să se bucure cel sfânt pentru că se apropie răsplata; să se bucure cel păcătos pentru că i se oferă iertarea; să prindă curaj păgânul pentru că este chemat la viaţă”.

Primilor creştini păgânii le puneau această întrebare: ce a adus nou Cristos venind în lume? Răspunsul l-a dat sfântul Irineu: Cristos „a adus toată noutatea aducându-se pe el însuşi”. El însuşi este marea noutate a lumii. După el nu mai poate exista ceva cu adevărat nou în lume. El este unicul Salvator al omenirii. El a împărţit definitiv istoria în două: era dinaintea lui Cristos şi era după Cristos. De la el începe numărătoarea anilor.

În ieslea din Betleem găsim tot ce este mai de preţ. Acum câţiva ani în urmă un astronom american a descoperit pe cer o nouă stea pe care a numit-o Rappa Caneri, o stea de trei ori mai are decât soarele. El a dat omenirii vestea cu aceste cuvinte: „Avem o comoară acolo sus în cer”. Într-adevăr, s-a descoperit ştiinţific că această stea are în ea o mie de miliarde de tone de aur.

Privind la copilul din ieslea Betleemului, noi putem spune: Avem o comoară pe pământ. În comparaţie cu acest copil, tot aurul din univers nu valorează nimic.

„Pace pe pământ oamenilor de bună-voinţă”. Fiul lui Dumnezeu a luat chip plăpând de copil ca să ne aducă pacea în inimi, împăcarea cu Dumnezeu. „Nu vă temeţi!”, nu spun şi nouă îngerii ca şi păstorilor. Oricât aţi fi de încărcaţi de păcate, nu vă temeţi să vă apropiaţi de acest copil.

E adevărat că păcatul aduce în suflet frica, neliniştea. Omul tremură auzind glasul lui Dumnezeu. Ca Adam după căderea sa în păcat: „Ţi-am auzit glasul în grădină; mi-a fost frică şi m-am ascuns”. Ca şi evreii căzuţi în păcatul idolatriei la poalele Sinaiului care îl implorau pe Moise: „Vorbeşte-ne tu… să nu ne vorbească Dumnezeu, ca să nu murim”.

Ieslea Betleemului nu este înconjurată de tunete şi fulgere ca odinioară muntele Sinai. „Omule, exclamă sfântul Bernard, de ce te înspăimânţi? De ce te temi în faţa Domnului care vine? Nu dispera, nu fugi! Întoarce-te şi priveşte: e un copil care încă nu ştie să vorbească, care nu poate încă să umble pe picioare, ştie doar să plângă, să verse lacrimi de iubire”.

Celebrul general din antichitate, Temistocle, îl insultase grav pe regele său. Regele îl căuta ca să-l ucidă. Urmărit de oamenii regelui, la capătul puterilor, a intrat chiar în palatul regal ca să se salveze. Alerga îngrozit căutând o încăpere în care să se ascundă, când îi iese în cale un copilaş care de-abia mergea pe picioare, care îl privea, îi zâmbea întinzând spre el mânuţele albe. A luat în braţe copilaşul nevinovat, plângând şi tremurând. În acel moment apare şi regele. Cuprins de mânie scoate sabia voind să-l străpungă. Dar cum să-l lovească cu sabia când între el şi duşmanul său de moarte se afla propriul copil? Aruncă sabia şi se repede să-şi strângă în braţe copilul. Dar cum vinovatul se ţinea strâns de copil, regele îi strânge pe amândoi la piept în aceeaşi îmbrăţişare. Copilul din ieslea Betleemului este Fiul lui Dumnezeu. Omul care stă alipit de acest copil, oricât ar fi de păcătos şi vinovat, este salvat. Cum ar putea Dumnezeu să-l lovească de vreme ce între el şi păcătos stă propriul său Fiu? Dumnezeu îi strânge pe amândoi la piept în aceeaşi îmbrăţişare.

Haidem să mergem până la Betleem. Dar Betleemul din Palestina este departe. Nu avem posibilitatea să ne deplasăm toţi până acolo. Dar noi purtăm în noi înşine un Betleem la care putem ajunge cu uşurinţă. Inima fiecărui creştin este o iesle în care Cristos trebuie să se nască. Fiul lui Dumnezeu s-a născut la viaţa noastră omenească pentru ca noi oamenii să ne naştem la viaţa lui Dumnezeu, la viaţa supranaturală a harului.

Cristos s-a născut odată în sufletul nostru: la Botez, când am primit viaţa dumnezeiască a harului. Dar nu s-a întâmplat cu noi ceea ce s-a întâmplat cu grota naşterii lui Isus din Betleem? În anul 135, împăratul Adrian, mare duşman al creştinismului, voind să profaneze locul unde s-a născut Isus, a aşezat în grota naşterii din Betleem statuia lui Adone, zeul păgân al desfrâului. Timp de aproape 200 de ani, acolo unde a plâns Fiul lui Dumnezeu a rânjit Satana, idolul. A fost sfânta Elena, care venind la Betleem, a dat statuia idolului de pământ, făcând-o cioburi şi a ridicat deasupra grotei o bazilică măreaţă. E Crăciunul. Privim cu plăcere ieslea de sub altar cu Pruncuşorul de ghips culcat în ea. Dar să privim mai curând în sufletul nostru spre a vedea dacă mai este Cristos născut în noi la Botez, sau locul lui l-a luat vreun idol, sau o mulţime de idoli. Dacă nu cumva e profanat de păcate, de patimi josnice. Printr-o Spovadă sinceră, dacă n-am făcut-o încă, putem preface în ţăndări idolii din noi şi să începem o viaţă creştină adevărată: o viaţă plină de iubire, de rugăciune, de curăţie şi nevinovăţie sufletească, astfel încât să putem spune şi noi cu apostolul Pavel: „Trăiesc eu, dar de fapt nu mai sunt trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine”.