en-USro-RO

| Login
9 martie 2021

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

În ziua de Crăciun

2.

 

Cu şapte secole înainte de Cristos, profetul Isaia a scris: „Noi umblăm orbecăind ca nişte orbi, zăcem ca nişte morţi în întuneric, urlăm ca urşii şi gemem ca porumbeii în aşteptarea mântuirii”. Dar iată că, în sfârşit, îngerii vestesc bucuria cea mare: timpul de aşteptare s-a terminat. Astăzi, în cetatea lui David, s-a născut Mântuitorul, care este Cristos Domnul. Cei dintâi cărora Dumnezeu, prin glasul păstorilor, le aducea vestea cea mare a naşterii Mântuitorului nu au fost savanţii, învăţaţii lumii, de care Ierusalimul era plin, nici Irod sau vreunul dintre regii acestui pământ, nici măcar preoţii de la templul din Ierusalim, ci nişte păstori, nişte oameni simpli, săraci, fără ştiinţă de carte. Pe ei i-a ales Dumnezeu cei dintâi martori, misionari, care să vestească lumii vestea cea mare a lui Mesia. La aceşti păstori se gândea Cristos când mai târziu avea să spună: „Te preamăresc, Tată, stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de la cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit celor mici”.

Sărbătoarea Naşterii Domnului e sărbătoarea bucuriei. De aceea, oricâte necazuri, lipsuri şi suferinţe ne-ar înconjura, oricât de ameninţători şi întunecaţi ar fi norii ce ar pluti peste capetele noastre, astăzi uităm totul, dăm totul la o parte şi ne bucurăm. Sfântul Francisc de Assisi voia ca nu numai omul, ci toate făpturile să se bucure în ziua de Crăciun; voia ca împăraţii şi cei bogaţi să împrăştie grâu şi alte boabe pe toate drumurile, pentru ca păsările cerului, mai ales surorile sale, privighetorile, să mănânce pe săturate şi să se bucure; voia ca boii şi măgarii să primească porţie dublă de fân şi de ovăz în amintirea strămoşilor lor, care, cu suflarea lor, încălziseră trupuşorul Pruncului în ieslea din Betleem. În credinţa unor popoare, astăzi albinele zumzăie, cântă şi dansează de bucurie în jurul stupilor. În unele părţi ale pământului, în noaptea de Crăciun ţăranii intră în grajduri şi citesc pagina din Evanghelie referitoare la naşterea Domnului, pentru ca şi necuvântătoarele să se bucure de naşterea lui Cristos.

Şi de ce atâta bucurie? Motivul ni-l spun îngerii din înaltul cerului: „Astăzi vi s-a născut Mântuitorul”. Astăzi s-a împlinit promisiunea făcută de Dumnezeu când i-a izgonit pe primii părinţi din Paradisul pământesc, că va trimite un Mântuitor, astăzi păcatul lui Adam şi al Evei a fost iertat; astăzi blestemul aruncat asupra lumii a fost înlăturat. Acest lucru îl simbolizează atât de frumos bradul împodobit, pe care tot creştinul ţine să-l aibă în casă de Crăciun. În ziua de 24 decembrie, deci în ajun de Crăciun, pe la anul 1000, s-a introdus în biserică sărbătoarea lui Adam şi a Evei. Şi iată că tocmai în această perioadă, legată de trista cădere a primilor noştri părinţi în păcat, s-a născut la popoarele germane o legendă ce spune că printre pomii frumoşi şi roditori care erau în paradisul pământesc era şi bradul. Dar când Dumnezeu a blestemat pământul după păcatul lui Adam, a blestemat şi bradul, şi, în acel moment, fructele lui frumoase şi bune la gust s-au transformat în nişte fructe mizerabile, sunt conurile, pe care nimeni nu le mai poate mânca. Dar în noaptea de Crăciun conurile dispar şi bradul devine iarăşi frumos cum fusese în paradis: e împodobit cu lumânări, e încărcat cu mere, nuci, bomboane, toate simbolizând roadele dulci ale Mântuirii, pe care Cristos le-a adus în lume prin naşterea sa.

Sărbătoarea Crăciunului este, în primul rând, sărbătoarea copiilor; ei au dreptul să se bucure, căci ei, cu nevinovăţia lor, ne amintesc de Pruncul nevinovat din ieslea Betleemului. Iar noi, cei în vârstă, suntem invitaţi să ne reamintim astăzi un adevăr pe care l-am uitat cu desăvârşire, şi anume că în orice copil se ascunde Cristos însuşi, aşa cum se ascunde în hostia de pe altar, în sfânta Împărtăşanie. Cristos se identifică cu orice copil. Nu a spus el clar: „Oricine primeşte pe unul dintre aceşti copilaşi, pe mine mă primeşte”? Acum câţiva ani, un grup de arabi palestinieni au sosit la Nazaret, care, cum se ştie, se află sub ocupaţie israeliană. Neavând case, s-au instalat în nişte grote, unde şi astăzi, ca şi pe vremea lui Isus, oamenii ţin animalele. Şi iată că tocmai în ziua de Crăciun o tânără mamă a adus pe lume un copil pe un braţ de paie, exact cum îl născuse Maria pe Isus. Viaţa mamei şi a copilului erau în pericol. De la cine să ceară ajutor? De la preot. Preotul a venit, a luat mama şi copilul şi i-a dus urgent la spital. Acolo, asistenta a început să ceară tot felul de date, ca să completeze fişa: cum se cheamă copilul, cum se cheamă mama, tata, când, unde s-a născut copilul. Preotul şi-a pierdut răbdarea şi a zis: „Copilul se cheamă Isus, mama - Maria, tatăl - Iosif. Şi lăsaţi formalităţile până nu moare copilul”. Ceea ce a spus acel preot este adevărat, orice copil s-ar putea chema Isus.

Şi acum, un îndemn călduros către toţi părinţii. Taţilor şi mamelor, fiţi cu băgare de seamă cum vă comportaţi cu Isus din copiii voştri; nu-l înjuraţi pe Isus, pe Dumnezeu din copiii voştri, nu-l blestemaţi pe Isus din copiii voştri. Nu vorbiţi murdar în faţa lui Isus din copiii voştri, nu fiţi violenţi şi brutali cu Isus din copiii voştri. Nu uitaţi ameninţarea lui Cristos: mai bine ar fi pentru cineva să-şi lege o piatră de moară de gât şi să se arunce în mare, decât să scandalizeze pe unul dintre cei mici.

Crăciunul nu este numai sărbătoarea naşterii Domnului, ci este sărbătoarea naşterii omului. Cristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a născut ca om, pentru ca omul să se nască la o viaţă nouă, îndumnezeită. Noi ne naştem la o viaţă nouă în momentul în care Cristos se naşte în noi prin harul său. Cristos s-a născut odată în sufletul nostru, la Botez. Dar, vai, când am săvârşit un păcat de moarte, l-am ucis pe Cristos din inima noastră! Asta vrea să însemne un păcat de moarte. E o moarte, e moartea lui Cristos din inima noastră, exact cum face o mamă care îşi ucide copilul pe care îl poartă în sânul ei. Dar dacă o mamă care săvârşeşte avort nu-şi mai poate învia copilul ucis, noi îl putem învia pe Cristos din inima noastră. Cum? Prin sfânta Spovadă. Dacă ne-am spovedit de Crăciun, să nu-l mai ucidem din nou.

Într-o şcoală din Italia, un copil cu numele de Valentin era văzut mereu cu pumnul de la mâna stângă mereu strâns. Când învăţătoarea îl întreba, el era cu pumnul strâns, când scria la tablă cu mâna dreaptă, pumnul stâng era mereu strâns. Într-o zi, învăţătoarea îl întreabă de ce face acest lucru. Nu vrea să răspundă. Întreabă şi ceilalţi copii şi, în cele din urmă, descoperă secretul. „În fiecare dimineaţă când plec de acasă la şcoală”, zice copilul, „mama îmi sărută palma cu dragoste şi, închizându-mi-o, îmi zice: «Copilul meu, păstrează cu grijă în mâna ta parfumul sărutului mamei tale». De aceea eu ţin mâna închisă, ca să nu pierd parfumul sărutului mamei mele, care pentru mine e cel mai scump tezaur”.

Dacă ne-am spovedit, Dumnezeu ne-a pus pe obraji sărutul său ca Tatăl din parabola lui Isus, care şi-a sărutat fiul întors din rătăcirile sale. În sfânta Împărtăşanie, noi primim sărutul lui Cristos. Să nu ne mai întoarcem la păcatele din trecut. Să păstrăm cu grijă, ca şi acel copil, parfumul acestui sărut, să păstrăm cu grijă bucuria împăcării şi a iertării lui Dumnezeu.