en-USro-RO

| Login
17 noiembrie 2019

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Nu au fost gasite articole.

În ziua de Crăciun

3.

 

„Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a venit să locuiască în mijlocul nostru”. Naşterea Domnului este, fără îndoială, evenimentul cel mai important din istoria omenirii. Cu ea începe era nouă sau era creştină, cu această naştere începe numărătoarea anilor şi a secolelor, încetând numărătoarea de la întemeierea Romei sau de la olimpiadele greceşti. Naşterea Domnului a împărţit definitiv istoria în două: înainte de Cristos şi după Cristos. Dar nu pentru aceasta este important Crăciunul şi nici pentru tradiţiile, datinile străvechi, folclorul, colindele, care ne încălzesc inimile de Crăciun.

Naşterea Domnului are o altă importanţă, mult mai mare. Cu vreo şapte secole înainte, profetul Isaia scria: „Noi umblăm orbecăind ca orbii, pipăind un zid. Zăcem ca morţii în întuneric, urlăm ca urşii şi gemem ca porumbeii în aşteptarea mântuirii”.

Cu naşterea lui Isus, această aşteptare a luat sfârşit. Cu naşterea lui Isus a început lucrarea de mântuire a omului. Cu toată bucuria şi farmecul lui, Crăciunul este, de fapt, primul pas al patimii Mântuitorului. Maria şi Iosif au fost respinşi de la casa de oaspeţi, neprimiţi în casă de oameni. O mamă este nevoită să-l nască pe Fiul lui Dumnezeu într-o grotă umedă, în locuinţa animalelor; Maria e singură, neasistată la naştere; Evanghelia vorbeşte despre prezenţa femeilor la moartea Mântuitorului, dar nu la naşterea lui. Patima a început cu naşterea.

Desigur, de Crăciun, toată lumea, mici şi mari, vin să-l caute pe Cristos şi să se închine lui la iesle, privind la figurinele de ghips sau de lemn. Biserica ne învaţă azi să facem ceva mai mult, să-l căutăm acolo unde îl putem găsi cu adevărat. Unde? În trei locuri: mai întâi, chiar în sufletul nostru. Dacă ne-am născut la viaţa harului lui Dumnezeu, Cristos s-a născut în sufletul nostru.

În al doilea rând, îl găsim pe Cristos în Euharistie. El se naşte cu adevărat la sfânta Liturghie pe altar, cu acelaşi trup cu care s-a născut odinioară din Fecioara Maria la Betleem. Pâinea devine carnea lui Isus. Şi nu întâmplător, Isus s-a născut la Betleem. Cuvântul ebraic Betlehem are două traduceri: „Casa pâinii” şi „Casa cărnii”. Iată de ce Biserica doreşte ca, la Crăciun, Liturghia să se celebreze cu un fast deosebit, cu cântări deosebit de bine pregătite, pentru a-l primi pe Cristos cu o dragoste şi o atenţie de care nu au dat dovadă odinioară locuitorii Betleemului, care dormeau nepăsători în timp ce Fiul lui Dumnezeu venea pe lume.

În sfârşit, îl găsim pe Cristos în fraţii noştri suferinzi, bolnavi, săraci, părăsiţi. Îmi amintesc de o conferinţă pe care a ţinut-o la Ierusalim, cu câţiva ani în urmă, Jean Vanier, omul care l-a descoperit pe Dumnezeu în cei handicapaţi. A vizitat, nu de mult, şi ţara noastră. La sfârşitul conferinţei, ne-a invitat pe toţi să ne rugăm lui Cristos. Credeam că ne duce în capela de alături sau că ne îndreaptă privirea spre vreo icoană a lui Cristos. Dar nu; a proiectat pe perete un dispozitiv ce reprezenta un copil handicapat ce arăta îngrozitor: o grămadă de carne, desfigurat, cu limba atârnând afară. „Iată”, zice, „icoana lui Isus în suferinţă; la ea să ne închinăm”. Şi am ascultat o rugăciune cum rar am auzit în viaţa mea.

Crăciunul e ziua de naştere pentru pământ a Fiului lui Dumnezeu; dar e, în acelaşi timp, ziua de naştere a omului la o viaţă nouă, la viaţa lui Dumnezeu, la viaţa harului. Aceasta trebuie să fie marea preocupare de sărbătoarea Crăciunului: să ne recuperăm viaţa dumnezeiască, viaţa harului, primind cu vrednicie sfintele taine.