en-USro-RO

| Login
1 martie 2021

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

În ziua de Crăciun

4.

 

În noaptea sfântă, când în grajdul Betleemului s-a născut Cristos, nu s-au arborat drapele, armata nu a fost pusă în stare de alertă, salve de tun nu au salutat sosirea lui pe lume, aşa cum s-a întâmplat când împăratului Napoleon i s-a născut un moştenitor. Ziarele şi telegraful nu au comunicat fulgerător vestea în lumea întreagă, şi totuşi, naşterea acestui copil, care vine pe lume într-un sătuc necunoscut, dintr-o ţară neînsemnată, din părinţi neînsemnaţi, rămâne evenimentul cel mai însemnat din istoria omenirii. Au fost mulţi oameni care, după numele lor obişnuit, au adăugat sintagma „cel Mare”: Carol cel Mare, Leon cel Mare, Grigore cel Mare, Ştefan cel Mare. Dar copilul ce se naşte azi pe paie este mai mare decât toţi aceşti oameni mari.

Au avut loc, în istoria lumii, evenimente răsunătoare: descoperirea Americii, întemeieri şi căderi de imperii, războaie mondiale. Naşterea lui Cristos în grajdul din Betleem rămâne totuşi evenimentul cel mai însemnat din istoria omenirii. Cristos s-a aşezat la răspântia istoriei; el a împărţit definitiv istoria omenirii: înainte şi după Cristos. Dar să ne apropiem puţin de ieslea în care stă culcat Pruncul Dumnezeu, să-l privim mai îndeaproape, să-l ascultăm ce ne vorbeşte. Ieslea aceasta este catedra, amvonul de unde ne învaţă. E drept că nu ştie să vorbească, plânge, dar, prin tăcerea sa, prin plânsul său, ne vorbeşte infinit mai frumos decât Cicero şi decât toţi oratorii pământului. Mai presus de toate, ne vorbeşte despre bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Un Dumnezeu se despoaie de strălucirea sa de dragul creaturii sale; stăpânul devine sclav de dragul sclavului. Spun istoricii că, la germanii păgâni din vechime, în toată istoria lor nu s-a pomenit ca ei să construiască vreun templu sau vreun altar lui Dumnezeu, căci socoteau o înjosire a lui Dumnezeu să crezi că cel fără de margini poate încăpea între pereţii unui templu. Şi totuşi, Dumnezeu a ales această înjosire; el, cel nemărginit, a intrat între pereţii de carne ai unui trup omenesc.

Proorocul Elizeu a coborât de pe munte ca să învie un copil mort. Cristos, spune sfântul Pavel, din prea marea dragoste cu care ne-a iubit, a coborât din ceruri şi, pe când eram morţi prin păcatele noastre, ne-a făcut iarăşi vii. Ca şi bunul samaritean ce cobora de la Ierusalim la Ierihon, Cristos, văzându-l pe om zăcând, rănit şi fără putere, a coborât din cer, l-a ridicat şi l-a vindecat. Cât sunt de lăudaţi sfinţii pentru faptele lor de milostenie! Sfântul Eduard, deşi era rege, îi purta pe cei şchiopi în spinare; sfântul Martin a tăiat jumătate din haina sa pentru a acoperi un calic. Mai mult decât toţi aceştia a făcut Cristos, Regele Universului, pentru omul bolnav, ca să-l acopere iarăşi cu haina harului sfinţitor. Un rege îşi arată bunătatea când ajută familia săracă, îi dă bani, cadouri, bogăţii. Dar culmea bunătăţii ar fi dacă şi-ar alege soţia din această familie săracă şi lipsită, ar ridica această familie la demnitatea regală, la cea mai înaltă treaptă a onoarei şi nobleţei.

Dumnezeu nu s-a mulţumit că l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa, că l-a copleşit cu tot felul de binefaceri, ci, mai mult, Dumnezeu a luat natura, firea noastră omenească, săracă, mizerabilă, ridicând-o, înnobilând-o, îndumnezeind-o. „Fraţilor”, spune sfântul Pavel, „s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea lui de oameni”. În vechime, Zabucus, un rege din Grecia, a dat o lege prin care celui ce săvârşea adulterul, ca pedeapsă, i se scoteau amândoi ochii. Dar peste puţin timp, însuşi copilul său a săvârşit această crimă. Toată cetatea cerea îndurare, iertare de la rege pentru fiul său, dar legea trebuia să fie respectată şi dreptatea satisfăcută. Regele a găsit calea ca să fie salvate şi dreptatea, şi iubirea de tată: i-a scos copilului ochiul drept, iar el, tatăl, şi l-a dat pe cel stâng, pentru ca fiul său să nu rămână complet orb. La fel, omul păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu; dreptatea trebuia să fie satisfăcută, dar omul nu putea ispăşi. Pe de altă parte, iubirea de tată a lui Dumnezeu nu putea să vadă nenorocirea în care se zbătea omul; atunci, însuşi Dumnezeu s-a întrupat, ca să poată suferi şi ispăşi pentru creatura sa.

De fapt, nu l-am primit numai pe Cristos, am primit tot ce aveam nevoie. Scrie sfântul Pavel în Scrisoarea către Romani: „Dacă Dumnezeu ni l-a dat pe Fiul său, oare nu ne-a dat nouă totul împreună cu dânsul?” Nu cunoaştem drumul, avem nevoie de cineva care să ne conducă: el, Cristos, este calea, el a mers înaintea noastră cu exemplul său, pentru ca noi să putem merge pe urmele sale. Avem nevoie de un medic care să ne vindece rănile sufletului; Cristos este medicul ce ne-a adus medicamentele sfintelor sacramente. Avem nevoie de un avocat care să ne apere în faţa lui Dumnezeu; Cristos este avocatul ce mijloceşte necontenit în cer pentru noi, imploră milă, arătându-i Tatălui său ceresc rănile sale.

Noi, cei care sărbătorim cu credinţă naşterea lui Cristos, nu avem dreptul să uităm o clipă ce a făcut un Dumnezeu din dragoste faţă de noi. O legendă din Evul Mediu spune că, odată, Diavolul a intrat într-o biserică pe când se celebra sfânta Liturghie solemnă. Dar la Crez, pe când se cântau cuvintele: „Şi Cuvântul s-a făcut trup…”, l-a văzut pe unul care stătea nepăsător în picioare. Şi s-a răstit la el Diavolul, spune legenda: „Nu ţi-e ruşine, ce stai drept ca un par? Stai în genunchi cu respect. Dacă Fiul lui Dumnezeu s-ar fi făcut fratele nostru, al diavolilor, eu nu ştiu ce aş putea face de bucurie”. Legenda e naivă, dar învăţătura preţioasă. Ori de câte ori rostim partea „Şi Cuvântul…”, trebuie să fim cuprinşi de un adânc respect şi de recunoştinţă. Noi, care ştim că, la venirea pe lume a lui Cristos, oamenii nu i-au dat un adăpost, nu putem sărbători mai bine naşterea lui decât acordându-i adăpost, primindu-l cu dragoste în viaţa şi în sufletul nostru.