en-USro-RO

| Login
19 ianuarie 2020

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

În ziua de Crăciun

5.

 

Timpurile pe care le trăim, am putea să le numim timpurile interviurilor: interviuri în ziare, interviuri la radio, interviuri la televiziune. Dacă în acest moment ar veni un reporter şi ne-ar întreba: „Pentru dumneavoastră, ce înseamnă Crăciunul?” Răspunsul nostru imediat ar fi: „Crăciunul este sărbătoarea copiilor. Avem bradul frumos împodobit, ieslea cu Pruncuşorul, pe Moş Crăciun, cadourile ce bucură inima copiilor”.

Este adevărat, Crăciunul este o ocazie foarte potrivită de a ne arăta dragostea faţă de copii. Sfântul Ioan Bosco, marele educator al copiilor, obişnuia să spună: „Nu e de ajuns să-i iubim pe copii, copiii trebuie să ştie că sunt iubiţi”. Acum câţiva ani, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea a scris de Crăciun o scrisoare adresată tuturor copiilor lumii, în care le spunea că ei sunt iubiţi nu numai de părinţii lor şi de cei din familie, dar că sunt iubiţi, în primul rând, de Dumnezeu, chiar dacă nu sunt iubiţi de părinţi.

Răspunsul corect dat reporterului nu este acesta. Iată răspunsul corect: Crăciunul nu este sărbătoarea copiilor, ci sărbătoarea unui singur copil: acest copil este Isus, Fiul lui Dumnezeu. În acest copil, Dumnezeu îşi arată iubirea faţă de noi, copiii săi. Spunea Novalis, poetul romantic german: „Un copil e o iubire care se face văzută”. Această afirmaţie e valabilă pentru toţi copiii lumii, dar, mai presus de toate, e valabilă pentru Fiul lui Dumnezeu. Ne spune sfântul apostol Ioan: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât ni l-a dat pe Fiul său unul-născut”. În Isus, copilul ce se naşte în ieslea Betleemului, iubirea lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii s-a făcut văzută.

Aniversarea marilor personaje ale istoriei este sărbătorită o dată la o sută de ani – centenarul –, sau cel mult la cincizeci de ani – semicentenarul. Dar aniversarea celor din familie, care ne sunt intimi, ne sunt dragi, o sărbătorim în fiecare an. Isus face parte din familia noastră, ne este intim, ne este drag, de aceea, ziua lui de naştere nu o sărbătorim o dată la o sută de ani, la 50 de ani, ci în fiecare an, la Crăciun.

Ori de câte ori sărbătorim ziua de naştere a cuiva care ne este drag, suntem cuprinşi de curiozitate să aflăm cât mai multe lucruri, cât mai multe amănunte despre împrejurările concrete în care el s-a născut. Să încercăm să facem acum acelaşi lucru cu privire la Isus, a cărui naştere, Evanghelia o descrie foarte pe scurt.

Mai întâi, cum arăta locul în care a venit pe lume Fiul lui Dumnezeu? La Betleem, ca, de altfel, în orice sat evreiesc, casa era formată dintr-o singură cameră, în care trăiau şi dormeau toţi membrii familiei. Această unică încăpere era situată la intrarea într-o grotă săpată în stâncă: stânca în Palestina nu e foarte dură, se poate săpa uşor în ea. Această grotă servea ca magazie şi cămară de alimente; aici se ţineau uneltele cu care oamenii lucrau câmpul, alimentele, grâul, burdufurile cu vin, vasele cu untdelemn de măsline, legumele şi fructele. Iar în zilele când ploua şi ningea, aici era adăpostit şi măgarul, nelipsit de la casa omului. Iar pentru acest animal, era necesară şi o iesle pentru nutreţ.

Iosif era originar din Betleem. Când a sosit cu Maria la Betleem, el a tras la una dintre rudele sale. Maria, spune evanghelistul, l-a născut aici pe Isus şi l-a pus în iesle, căci nu era pentru ei loc în casa de poposire. Cuvântul grec folosit de evanghelist este katalyma, tradus în româneşte - „casă de poposire”, dar mai corect este să fie tradus cu depozit, magazie, adăpost pentru animale. Evident, o femeie ce năştea nu putea fi găzduită în unica încăpere a casei, unde locuiau laolaltă toţi membrii familiei.

Acolo, scrie evanghelistul, Maria l-a născut pe Fiul ei întâi născut. Cuvântul acesta – întâiul născut – ne reţine atenţia: dacă Isus este întâiul născut, înseamnă că după el a urmat măcar un al doilea. Legându-se de acest cuvânt, ereticii din vechime şi sectarii din timpurile mai apropiate afirmă că Maria a avut şi alţi copii în afară de Isus şi, deci, nu a rămas fecioară după naşterea lui Isus.

În anul 1922, s-a găsit într-un cimitir evreiesc din Egipt (în antichitate, a existat în Egipt o numeroasă colonie de evrei) o piatră funerară pe mormântul unei evreice care a murit la naşterea primului copil. Se plânge femeia că viaţa i-a fost luată de primul ei născut. E folosită expresia (primul născut), deşi nu a mai născut un alt copil. Aşadar era o tradiţie la evrei ca, atunci când în familie era un singur copil, acesta să se numească nu fiul unul-născut, ci fiul primul născut.

În sfârşit, ne informează evanghelistul că cei dintâi care au fost chemaţi de Isus la iesle au fost păstorii ce îşi păzeau noaptea turmele în acel ţinut. Pentru noi, aceşti păstoraşi buni şi cucernici, cuminţi, cântaţi în colindele de Crăciun, sunt nişte personaje foarte simpatice. În realitate, lucrurile nu stau chiar aşa. Păstorii din Palestina, de pe vremea lui Isus, nu erau deloc cucernici şi buni. Erau nişte tâlhari, care, trăind în pustiu cu turmele, îi atacau pe călători la drumul mare, mai ales caravanele de negustori, şi îi jefuiau. În plus, trăind în pustiu, nu mergeau niciodată sâmbăta la sinagogă, nu mergeau în fiecare an în pelerinaj la templu, nu făceau multele spălări rituale, întrucât în pustiu nu este apă. Erau ocoliţi şi dispreţuiţi de toată lumea, ca nişte mari păcătoşi. Când vine pe lume Isus, pe aceşti tâlhari îi cheamă cei dintâi la el, când moare, are lângă el doi tâlhari. Mântuitorul a voit să arate de la bun început că a venit în lume ca să salveze ce era pierdut, că nu a venit pentru cei drepţi, ci pentru cei păcătoşi, fiindcă nu au nevoie de medic cei sănătoşi, ci cei bolnavi.

Contemplându-l pe copilul din iesle, ne dăm seama câtă dreptate avea apostolul Pavel când scria că, la naşterea lui Isus, s-a arătat în lume bunătatea lui Dumnezeu, cea aducătoare de mântuire. Să ne apropiem de el cu bucurie şi speranţă, dar, în acelaşi timp, cu sentimente de umilinţă şi de recunoaştere a nevredniciei şi păcătoşeniei noastre, pentru ca, asemenea păstorilor, să ne putem bucura de iubirea, de pacea şi iertarea sa.