en-USro-RO

| Login
18 noiembrie 2019

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Nu au fost gasite articole.

În ziua de Crăciun

6.

 

Crăciunul este sărbătoarea Naşterii Domnului. Dar, de fapt, la Crăciun noi nu sărbătorim o singură naştere, ci trei naşteri ale Domnului. De aceea, Biserica, din cele mai vechi timpuri, a marcat această triplă naştere cu trei Liturghii diferite de Crăciun, celebrate la momente diferite şi având texte şi rugăciuni diferite. Astfel, avem Liturghia de la miezul nopţii, în care comemorăm naşterea istorică, biologică, trupească a Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, naştere ce s-a petrecut acum 2000 de ani la Betleem. Avem, apoi, Liturghia din dimineaţa Crăciunului, de la auroră, în care comemorăm naşterea mistică, spirituală a lui Isus Cristos în sufletele noastre; viaţa lui Cristos, viaţa supranaturală, dumnezeiască a lui Cristos se naşte în noi la Botez şi o recuperăm, când am ucis-o prin păcat, prin sacramentul Spovezii. Această naştere spirituală a lui Cristos în noi ar fi imposibilă fără prima sa naştere, cea de la Betleem. Şi, totodată, prima sa naştere ar fi cu desăvârşire inutilă, dacă el nu se naşte prin har în sufletul nostru. Avem, în sfârşit, a treia Liturghie, cea din ziua Crăciunului, pe care o celebrăm acum. La această Liturghie comemorăm o altă naştere: naşterea din veşnicie a Fiului lui Dumnezeu din Tatăl. Despre această naştere din veşnicie noi nu am şti absolut nimic, dacă n-ar fi fost naşterea lui Cristos în timp, cea de la Betleem. Fiul lui Dumnezeu, întrupându-se, ne-a descoperit că el este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, lumină din lumină, născut, şi nu creat, cel de o fiinţă cu Tatăl”. Naşterea sa pământească e ca o prelungire a naşterii sale din veşnicie.

La început era Cuvântul, ne spune sfântul Ioan în Evanghelia pe care am citit-o puţin mai înainte. Cuvântul – „logos” în greceşte – este inteligenţa, înţelepciunea, gândirea lui Dumnezeu. Şi această inteligenţă, această gândire a lui Dumnezeu, e o persoană divină, e Fiul său născut din veşnicie din el. „Cuvântul”, spune mai departe sfântul Ioan, „era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu… În el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a biruit-o”. Cristos este lumină şi viaţă. De altfel, sunt două lucruri ce nu se pot separa: unde nu este soare, lumină, nu este posibilă viaţa; unde e întuneric, e moarte. Sub pământ, unde e întuneric, e locuinţa morţilor. În abisurile, în adâncurile mării, acolo unde domneşte întunericul, citim în cărţile sfinte, e locuinţa lui Leviatan, a balaurului, a Satanei; acolo e Infernul. Isus e lumina veşnică a lui Dumnezeu, care apare în lume. De aceea, în noaptea Crăciunului, o lumină orbitoare a strălucit pe cerul Betleemului şi i-a învăluit pe păstori. O lumină pe care profetul Isaia o prevestise cu 700 de ani mai înainte: „Poporul care umbla în întuneric a văzut o lumină mare, peste cei care umblau în ţinutul umbrei morţii a răsărit o lumină” (Is 9,2). Sunt cuvinte pe care le-am auzit la Liturghia de la miezul nopţii. De fapt, înainte să apară Cristos, Lumina lumii, în noaptea Crăciunului, întreaga omenire rătăcea în întuneric, întregul pământ era acoperit de umbrele morţii. Era întunericul minţii, al rătăcirilor, al erorilor celor mai grosolane, al idolatriei; popoare, de altfel, civilizate, se închinau la statui de bronz sau de marmură, la animale. Grecii şi romanii adorau focul, egiptenii adorau boii, pisicile, şerpii şi crocodilii. Dar mai era o tragedie pe care o trăia, în special, elita omenirii: filosofi ca Platon şi Aristotel, poeţi ca Sofocle, Horaţiu, Vergiliu. Era suferinţa şi disperarea de a nu găsi răspuns la întrebarea: „Ce rost are existenţa omului pe pământ?” I se atribuie marelui gânditor al antichităţii, lui Platon, aceste cuvinte: „Nu ştiu de unde vin, nu ştiu cine sunt, nu ştiu încotro merg. O, fiinţă necunoscută, ai milă de mine!”

Cristos este lumina ce a apărut celor care zăceau în întuneric şi în umbra morţii, risipind ignoranţa şi erorile cu lumina adevărului său. Acest lucru a voit să-l scoată în evidenţă Biserica, orânduind sărbătoarea Naşterii Domnului pe 25 decembrie. Pe 25 decembrie, păgânii sărbătoreau naşterea lui Sol invictus – a Soarelui neînvins. Până la această dată, noaptea se lungeşte, domină iarna, frigul şi întunericul. De la această dată, ziua se lungeşte, nopţile se scurtează: Soarele este cel care învinge iarna, gerul, întunericul. Creştinii au înlocuit sărbătoarea păgână cu sărbătoarea creştină, aplicându-i lui Cristos cuvintele profetului Malahia: „Pentru voi, care vă temeţi de numele meu, va răsări soarele dreptăţii” (Mal 4,2). Cristos este Soarele neînvins. El izgoneşte întunericul şi gerul din minţile şi din inimile oamenilor. „Până la naşterea lui Cristos”, spunea sfântul Ambroziu într-o predică de Crăciun, „a fost iarnă; la naşterea lui, au apărut florile primăverii” – aşa cum apar ghioceii deja sub stratul de zăpadă. Dar şi mai frumos se exprimă Prudenţiu, un poet spaniol al antichităţii creştine: „Plânsul copilului din ieslea Betleemului a marcat începutul primăverii lumii; atunci s-a renăscut Universul, ieşind din letargia lui respingătoare”.

Citim în viaţa sfântului Gerard Maiella că, într-o zi, când era copil, în timp ce stătea aplecat deasupra unei fântâni, a scăpat în apă cheia de la casă. Disperat, a alergat la biserică, a luat statueta de ghips a Pruncuşorului Isus din iesle, a legat-o cu o sfoară şi a coborât-o în fântână, în apă, zicând: „Isuse, te rog să mă ajuţi. Adu-mi afară cheia din fântână!” A tras sfoara afară, şi ce credeţi? Pruncuşorul avea cheia în mânuţa sa. Desigur, e o mică legendă, dar cu o învăţătură mare pentru noi: Pruncuşorul din ieslea Betleemului, venind în lume, poartă în mânuţele sale o cheie: cheia înţelegerii, a adevărului, pentru ca omul să-l poată cunoaşte pe Dumnezeu, să se poată cunoaşte pe sine; să afle care este rostul său, valoarea şi demnitatea sa.

Spune atât de frumos Conciliul: „Numai Cristos i-l dezvăluie omului pe om. Fără Cristos, omul rămâne un mister, o enigmă pentru el însuşi. Venind în lume, Cristos ne arată că Dumnezeu este iubire, că a creat Universul din iubire faţă de om, că omul e copilul lui Dumnezeu, creat după chipul şi asemănarea sa, că are un destin glorios, că îl vrea alături de el o veşnicie, fericit în casa sa din ceruri”. Dar sunt destui oameni pe pământ, după 2000 de ani de la naşterea lui Cristos, care nu cunosc cheia de aur a adevărului, pe care Cristos a adus-o pe pământ, sau au pierdut-o, sau au aruncat-o. Se constată astăzi, în ţările bogate, avansate, o adevărată epidemie de sinucideri în rândul tineretului. Numai în Statele Unite sunt 3 milioane de tineri sub 20 de ani cu riscul de a se sinucide în fiecare moment, care, eventual, au avut deja tentative de sinucidere şi suferă de depresie. Ce le lipseşte acestor tineri ce trăiesc în bogăţie şi huzur? Nimic, în afară de un singur lucru esenţial în viaţă: nu ştiu pentru ce trăiesc, ce sens, ce rost are viaţa lor; nu-l cunosc pe Cristos, nu au credinţă, trăiesc în întuneric şi în umbra morţii; iar dacă viaţa nu are un sens, un scop, e absurdă, nu merită să fie trăită.

Cu adâncă tristeţe, sfântul Ioan constată la începutul Evangheliei sale: Isus Cristos, lumina adevărată ce luminează pe tot omul, a venit în lume, a venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit. Oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina. Ceea ce s-a întâmplat acum 2000 de ani, ce au făcut evreii acum 2000 de ani, să nu se întâmple şi cu noi. Dacă suntem fii ai luminii, să trăim ca fii ai luminii, evitând faptele întunericului, adică păcatele. Pentru aceasta, ne-am rugat la una dintre Liturghiile de Crăciun: „Dumnezeule atotputernic, care ne învălui în lumina cea nouă a Cuvântului tău făcut om, dă-ne, te rugăm, harul ca în faptele noastre să strălucească misterul credinţei ce ne luminează mintea”. Pentru aceasta, să o rugăm pe Maria, Mama Cuvântului întrupat. În Litanie, o invocăm pe Maria cu diferite titluri: Maică preacurată, Maică minunată, Maică preaîndurerată. Creştinii de la început o numeau Maica luminii, cea care l-a născut pe Cristos, lumina lumii. Cu acest titlu s-o invocăm şi noi azi: Maica luminii, roagă-te pentru noi!

Dacă îi întrebăm pe oamenii de ştiinţă ce era la început, când a apărut lumea, ei ne dau diferite răspunsuri: la început, existau haosul şi atomii în stare haotică, ne spun cei din antichitate; alţii, mai spre timpurile noastre, ne spun: la început, era întâmplarea; la început, era energia, care apoi s-a transformat în materie; la început, era atomul primar, care a explodat acum vreo 15 miliarde de ani şi din care s-a făcut lumea aşa cum o avem azi. Sfântul Ioan însă ne spune că, la început, adică înainte de orice început, era Cuvântul, născut din veşnicie din Dumnezeu. Iar la un anumit moment din istorie, Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi. Acum, la sfânta Liturghie, Cuvântul se face iarăşi trup în mod sacramental şi locuieşte între noi. Să ne pregătim inimile, ca să-l primim în sfânta Împărtăşanie cu aceeaşi dragoste şi căldură cu care l-a primit Maria în braţele sale.