en-USro-RO

| Login
12 august 2020

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

În ziua de Crăciun

8.

 

Sărbătorim astăzi din nou cu bucurie naşterea Domnului – evenimentul cel mai important din istoria omenirii. Dacă popoarele păgâne îşi imaginau dumnezeii lor locuind undeva foarte departe, pe un munte înalt, dincolo de nori, unde oamenii nu pot să ajungă, trăind într-o lume a lor, fără să le pese de soarta oamenilor de pe pământ, iată, Dumnezeul cel adevărat vine şi îşi aşază locuinţa în mijlocul oamenilor. „Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi”. Pe bună dreptate, noi am putea spune ceea ce spunea odinioară Moise poporului ales: „Care este acel popor, oricât de mare ar fi el, care să-şi aibă dumnezei atât de aproape, aşa cum este Dumnezeul nostru?”

Naşterea ca om a Fiului lui Dumnezeu este cel mai uluitor lucru pe care mintea omului nici nu şi-l poate imagina. După acest eveniment, nimic interesant nu se mai poate petrece pe pământ. Este marea noutate după care nu mai poate fi vreo noutate. Scria în secolul al doilea marele episcop de Lyon, sfântul Irineu: „Venind în lume, Cristos ne-a adus toate noutăţile. El este noutatea însăşi”.

Naşterea lui Cristos la Betleem ne descoperă nesfârşita iubire a inimii lui Dumnezeu faţă de oameni. Am auzit puţin mai înainte cuvintele pe care sfântul apostol Pavel le scria ucenicului său, Tit: „Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi-a arătat bunătatea şi iubirea de oameni”. Înainte de a-l trimite pe Fiul său în lume, Dumnezeu a avut cuvinte de încurajare şi speranţă pentru omenirea ce gemea sub jugul păcatului şi zăcea în întuneric. Cu şapte sute de ani înainte de naşterea lui Cristos, Dumnezeu spunea prin gura profetului Isaia cuvintele pe care le auzim la Liturghiile sărbătorii de azi: „Spuneţi Sionului: «Iată, Mântuitorul tău vine… Poporul care umblă în întuneric va vedea o lumină mare, celor care locuiesc în ţinutul întunecos, le va străluci o lumină… Jugul ce îi apasă, toiagul ce le loveşte spinarea, biciul ce îi asupreşte vor fi sfărâmate… Căci un Prunc ni se va naşte nouă, un fiu ni se va da nouă. Semnul puterii va fi pe umerii lui»”.

Când profetul Isaia rostea aceste cuvinte, poporul lui Dumnezeu era lovit de cele mai grele nenorociri. Puternicele armate asiriene, conduse de împăratul Teglat – Falasar al III-lea, pustiiau Palestina. Poporul părea abandonat de Dumnezeu, era dus în robie la Babilon. Sionul, Ierusalimul, era transformat într-o grămadă de ruine. Micul popor al lui Israel nu mai avea nici o speranţă. Părea sortit pieirii definitive în faţa duşmanului de o mie de ori mai puternic. Dar iată că speranţa salvării vine de la un Prunc care se va naşte, de la un copil, spre a se vedea limpede că salvarea vine de la Dumnezeu. De fapt, adresând Ierusalimului cuvintele de speranţă, de încurajare, Dumnezeu le adresa întregii omeniri, transformată de păcat într-o grămadă de ruine. „Acestea le va face Domnul în iubirea sa fără margini”. Iar când s-a împlinit timpul, într-adevăr, un Prunc ni s-a născut nouă, un fiu ni s-a dat nouă.

Şi, în acel moment, omenirea şi-a dat seama câtă dreptate avea profetul Isaia când scria: „Tu ai mărit bucuria poporului tău şi ai sporit veselia lui”.

Sărbătoarea Crăciunului este sărbătoarea bucuriei: a bucuriei totale, definitive. Din înălţimea cerului, îngerul proclamă: „Nu vă temeţi, iată, vă vestesc vouă o bucurie mare, bucurie care va fi pentru tot poporul. Astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut un Salvator, care este Cristos Domnul”.

Evanghelia începe cu bucuria naşterii şi se termină cu bucuria Învierii. La naştere, îngerul le spune păstorilor: „Nu vă temeţi, vă vestesc vouă o bucurie mare”. După înviere, Cristos îi dojeneşte pe cei doi ucenici în drum spre Emaus, care nu-l recunoscuseră: „De ce sunteţi trişti? Vă vestesc o bucurie mare, vi s-a născut un Salvator”. Salvarea aduce întotdeauna bucuria. În ce fel ne-a salvat Cristos? Nu de mult, la un congres, am avut ocazia să-l ascult pe un mare apărător al drepturilor omului, un jurist francez, membru în Liga internaţională împotriva torturii şi pentru eliberarea deţinuţilor politici. Cu ani în urmă, el a intervenit la preşedintele statului român pentru eliberarea unui întemniţat pe nedrept pentru motive politice. Şi ne-a citit impresionanta scrisoare pe care i-a trimis-o întemniţatul când a aflat că a intervenit pentru el: „Domnule avocat, chiar dacă mai sunt încă în temniţă, eu sunt salvat, sunt eliberat. Cineva s-a gândit la mine, a coborât cu mintea şi cu inima la mine în temniţă: sunt salvat de uitare, de abandonare, de singurătate, de izolare. Nu mai sunt singur, nu mai sunt uitat şi părăsit”. Aşa ne-a salvat Dumnezeu pe noi. Nu ne-a uitat, nu ne-a abandonat. El a coborât la noi, în temniţa întunecoasă în care zăceam. A luat chip de copil şi a venit în mijlocul nostru, plângând ca şi noi, suferind ca şi noi, solidar în toate cu noi.

Şi faptul că el a voit să se adreseze mai întâi păstorilor şi să facă din ei primii vestitori ai naşterii sale ne umple şi mai mult inima de bucurie şi speranţă. Să nu uităm că, pe vremea aceea, păstorii erau oamenii cei mai dispreţuiţi. Trăind cu turmele în pustiu, fără apă, fără posibilitatea de a face spălările rituale prescrise pentru purificare, erau consideraţi întinaţi, necuraţi. Erau ocoliţi când apăreau în public. Nu aveau voie să fie martori în procese, erau legi ce interziceau să se cumpere de la ei brânză şi lână; dacă unul cădea într-o groapă, era interzis să fie scos afară, şi, în unele cercuri teologice, se punea serios întrebarea dacă ei au suflet ca toţi oamenii. Şi iată că ei sunt preferaţii lui Cristos, primii destinatari ai mântuirii, primii cărora li se vesteşte bucuria cea mare, căci Fiul Omului a venit să caute şi să salveze ce era pierdut.

Să lăsăm aşadar astăzi inimile noastre să se bucure. Dar bucuria noastră nu este bucurie adevărată, dacă refuzăm să ieşim din temniţa din care el a voit să ne scoată, dacă nu renunţăm la lanţurile păcatului, de care el vrea să ne dezlege. De aceea, nu putea să lipsească din Liturghia sărbătorii de azi îndemnul sfântului Pavel, din Scrisoarea către Tit: „El ne învaţă să părăsim păcatul şi poftele lumeşti, ca să trăim în lumea aceasta în cumpătare, în dreptate şi în pietate, aşteptând fericirea de care sperăm să ne bucurăm când se va arăta slava marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Cristos”.