en-USro-RO

| Login
19 ianuarie 2020

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

În ziua de Crăciun

9.

 

Există undeva un orfelinat aşezat în apropiere de linia ferată, unde trăiesc o mulţime de copii orfani, abandonaţi, care nu cunosc din partea nimănui un strop de dragoste, de afecţiune. Când aud apropiindu-se un tren, copiii ies cu toţii afară, privesc trenul alergând cu viteză, numără vagoanele, urmăresc vagonul pe care scrie „Poşta”, şi în inima lor se întreabă: „Oare în trenul acesta este vreun pachet, vreo scrisoare pentru mine? Oare vine cineva cu trenul acesta să mă viziteze?” Dar cum nimic din toate acestea nu se întâmplă, copiii intră trişti în casă, ca să iasă din nou la trenul următor.

Ca aceşti copii trebuie să fi trăit omenirea orfană, abandonată, tristă, înainte de Cristos. Generaţie după generaţie, a suspinat, a aşteptat un semn de iubire din partea cerului: o scrisoare, un pachet, un cadou, un vizitator. În noaptea Crăciunului, visul omenirii s-a împlinit, aşteptarea ei a luat sfârşit. Copilul din ieslea Betleemului e scrisoarea, e cadoul pe care Dumnezeu îl face omenirii; e vizitatorul care vine din cer pentru a bucura pământul. În acest copil, scrie apostolul Pavel, „s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea lui de oameni” (Tit 3,4).

An de an vine Crăciunul, iar noi îl aşteptăm de fiecare dată cu aceeaşi nerăbdare; el are de fiecare dată acelaşi farmec, aceeaşi fascinaţie, îl trăim în fiecare an cu aceeaşi bucurie. „Veţi găsi un Prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle”, le spune îngerul păstorilor. Şi cum copiii se înţeleg foarte bine între ei, bucuria acestei sărbători nu a fost trăită decât de prunci, copii pentru care s-a rugat Mântuitorul: „Te preamăresc pe tine, Tată, Stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor” (Lc 10,21). E sărbătoarea copiilor de toate vârstele: „copii” de 20, de 40, de 60, de 80 de ani, dar simpli, curaţi, nevinovaţi la suflet.

Pomul de Crăciun împodobit, pe care creştinii îl au în casă, nu este destinat doar să bucure ochii copiilor celor mici; el este o lecţie şi o predică pentru toţi copiii de toate vârstele, adică pentru cei adulţi. Care este istoria bradului de Crăciun? Încă din Evul Mediu, pe data de 24 decembrie, erau sărbătoriţi sfinţii Adam şi Eva, primii noştri părinţi, care, după ce au căzut în păcat, au făcut pocăinţă şi au aşteptat venirea Mântuitorului, care avea să le deschidă lor şi tuturor drepţilor din Vechiul Testament poarta Paradisului.

Creştinii obişnuiau să pună în această zi, în casele lor, un pom menit să simbolizeze pomul din Paradisul pământesc, după ce Adam şi Eva au mâncat din el. Ce simbol mai potrivit putea fi găsit decât bradul? Roadele pe care le produce, conurile, sunt mizerabile, nu folosesc nimănui, nici animalele nu le mănâncă. A doua zi, de Crăciun, acelaşi pom arăta complet schimbat: creştinii au început să-l împodobească cu lumini, cu tot felul de fructe gustoase: nuci, mere, cu dulciuri, bomboane, ciocolată. Acum era simbolul pomului aşa cum arăta el în paradis înainte de căderea omului în păcat şi aşa cum arată el după venirea lui Cristos în lume, un pom ce rodeşte fructele dulci şi plăcute ale mântuirii, roadele păcii, ale harului, ale vieţii, ale luminii, ale iubirii. E pomul aşezat din nou în mijlocul Paradisului, dar din care acum putem să luăm cu toţii. Ar fi bine ca părinţii să nu fie prea severi cu copiii ce întind mâna ca să ia din pomul de Crăciun, ca să nu devină pentru copii, din nou, pomul oprit.

Cum spuneam mai înainte, Crăciunul este sărbătoarea celor mici, a celor simpli şi umili. În jurul ieslei din Betleem nu vedem decât oameni simpli şi umili. Sunt păstorii. Oameni dispreţuiţi de toată lumea, ocoliţi, căci, trăind mereu în mijlocul oilor, miroseau a stână; trebuind să păzească zi şi noapte stâna împotriva hoţilor şi a fiarelor sălbatice, nu puteau să meargă la şcoală să înveţe carte, nu puteau să citească Biblia, nu mergeau sâmbăta la slujbă la sinagogă, nu mergeau în pelerinaj la templul din Ierusalim; de aceea, erau consideraţi păcătoşi ca şi vameşii, păgânii şi prostituatele. Erau excluşi de la drepturile civile. Dar cât de generoşi şi disponibili au fost aceşti oameni simpli şi ignoranţi! Oile erau singura avuţie la viaţa lor; le-au lăsat în voia sorţii, în pericol de a fi furate de hoţi, sfâşiate de fiare, şi, la cuvântul îngerului, au plecat imediat să-l vadă pe nou-născut. „Au zis unii către alţii: «Haideţi să mergem până la Betleem şi să vedem ce ni s-a spus şi ce ne-a făcut nouă cunoscut Domnul»” (Lc 2,15). Ei, care nu aveau dreptul să fie martori la proces, au fost primii martori ai venirii lui Mesia pe lume; ei au fost primii evanghelişti, au dus cei dintâi oamenilor vestea cea bună a mântuirii. „După ce l-au văzut, au povestit tot ce li se spusese despre Prunc. Toţi cei care îi auzeau se mirau de cele ce le spuneau păstorii” (Lc 2,17-18). Ei, păstorii, au fost predilecţii şi privilegiaţii lui Isus, şi nu Irod sau curtenii lui, care au aflat unde s-a născut Mesia, dar nu s-au deplasat să-l vadă, după cum nu s-au deplasat nici preoţii, savanţii, cunoscătorii Bibliei, care i-au dat lui Irod informaţii precise cu privire la locul unde trebuia să se nască Mesia.

Lângă ieslea lui Isus mai găsim un om simplu şi umil: este Iosif, un muncitor, un dulgher ce munceşte în atelierul său, neştiut de lume: discret, tăcut, execută prompt poruncile primite de la Dumnezeu: nu găsim în toată Evanghelia măcar un cuvânt care să fi ieşit de pe buzele lui. Lângă ieslea Pruncului mai este şi Maria, Mama sa, o fiinţă simplă, umilă, necunoscută, discretă, care nu scoate nici ea măcar o vorbă; în Noaptea Crăciunului, vorbesc îngerii, vorbesc păstorii, ea nu spune un cuvânt. Uită greutăţile drumului, uită umilirile la care este supusă; care mamă a mai născut într-un grajd, ca ea? Dar acum se bucură, e fericită. Poate la mama sa s-a gândit Isus când, mai târziu, avea să spună: „Femeia, când este în durerile naşterii, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul. Dar, după ce a născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om în lume” (In 16,21). Ţinându-şi copilul în braţe, se cutremură în faţa misterului, zicându-şi extaziată: „Acest copil, pe care îl ţin în braţe, pe care îl alăptez, e Dumnezeu. Şi totuşi, e copilul meu, e carne din carnea mea, ochii lui au culoarea ochilor mei, faţa lui se aseamănă cu faţa mea, guriţa lui se aseamănă cu a mea, zâmbetul lui e zâmbetul meu!”

Sărbătoarea Naşterii Domnului n-ar însemna pentru noi nimic sau aproape nimic, iar bucuria Crăciunului ar fi o bucurie superficială şi iluzorie, dacă ne-am aminti doar de ceea ce s-a întâmplat acum 2000 de ani la Betleem, dacă Cristos nu se naşte acum în sufletul nostru, nu se naşte în noi harul, viaţa supranaturală pe care el ne-a adus-o. Marele scriitor italian G. Papini era pe patul de moarte, paralizat, nu mai putea scrie şi vorbea cu mare greutate. Printre ultimele cuvinte, pe care muribundul a reuşit să le dicteze, au fost şi acestea: „Unul dintre cele mai profunde cuvinte aparţinând creştinismului, din câte mi-au fost date să aud, e acesta: de s-ar fi născut Cristos de o mie de ori sau de zece mii de ori la Betleem, la nimic nu ţi-ar folosi dacă nu s-a născut măcar o singură dată în inima ta”.

În noaptea de Crăciun a anului l435, sfânta Ecaterina de Bologna se ruga în biserica mănăstirii sale, când i-a apărut sfânta Fecioară purtându-l pe Copilul Isus. A înaintat spre ea şi i l-a aşezat în braţe. Ecaterina l-a strâns la piept, şi-a lipit obrazul de obrazul lui, apoi l-a sărutat cu buzele sale. Din acel moment, scriu biografii ei, buzele şi obrazul Ecaterinei au păstrat tot timpul o culoare neobişnuită, fermecătoare. Trupul sfintei Ecaterina, după moarte, a rămas neputrezit, dar şi-a schimbat culoarea, nu mai are culoarea unui trup viu; excepţie făcând buzele ce au atins obrazul lui Isus; acestea par încă vii.

Acum, la sfânta Liturghie, Isus, care s-a născut odinioară la Betleem, se naşte din nou, în mod sacramental, pe sfântul altar. Să-l primim şi noi din braţele Maicii preacurate, cu acea dragoste şi bucurie cu care sfânta Ecaterina de Bologna l-a primit în noaptea de Crăciun. „Astăzi, în cetatea…”, le-au spus îngerii păstorilor. De-ar putea spune îngerii şi acum aceste cuvinte: „Astăzi, în sufletele creştinilor s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul”. Păstorii veniţi la iesle, povestesc evangheliştii, s-au întors lăudându-l şi preamărindu-l pe Dumnezeu pentru tot ce au auzit şi au văzut. Şi noi să ne întoarcem la casele noastre, lăudându-l şi preamărindu-l pe Dumnezeu pentru ce am auzit şi văzut la această celebrare.