en-USro-RO

| Login
22 noiembrie 2019

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Vineri, 22 noiembrie 2019

Sfintii zilei
Sf. Cecilia, fc. m. **
Liturghierul Roman
Sf. Cecilia, fc. m. **
Liturghie proprie, prefațã pentru sfinți
roșu, P
Lectionar
Os 2,16.17b.21-22: Acolo mã va urma ca în vremea tinereții ei;
Ps 44: Ascultã, fiicã, privește și pleacã-ți urechea 
Mt 25,1-13: Iatã mirele! Ieșiți-i în întâmpinare!
Meditatia zilei
Vineri din sãptãmâna a 33-a de peste an

În ziua de Crăciun

10.

 

Astăzi, în ziua de Crăciun, la toate Liturghiile, sfânta Biserică ne porunceşte să ne aşezăm în genunchi, atunci când rostim la Crez cuvintele: „Şi s-a întrupat din Maria Fecioară şi s-a făcut om!” Pentru ce vrea Biserica să cădem în genunchi la auzul acestor cuvinte? Să cădem în genunchi de mirare şi de uimire, văzându-l pe acela în faţa căruia tremură chiar şi heruvimii şi serafimii, acoperindu-şi faţa cu aripile lor, culcat într-o iesle, între două animale.

„Doamne”, zicea profetul Habacuc, „am văzut lucrările tale şi m-am uimit; tu vei fi văzut în mijlocul a două animale!” Să cădem în genunchi pentru a imita exemplul îngerilor, care l-au adorat şi ei pe Fiul lui Dumnezeu intrând în lume, după cum citim în Scrisoarea către Evrei: „Dumnezeu, introducându-l pe Fiul său Unul Născut în lume, zice: «Să-l adore pe el toţi îngerii lui Dumnezeu»”. Vrea Biserica să îngenunchem la auzul acestor cuvinte pentru a-i mulţumi. Dacă cineva e condamnat la moarte şi, în momentul când să fie executat, se găseşte cineva care să-l elibereze şi să-l scape de la moarte, oare nu este normal ca acel om scăpat de la moarte să cadă în genunchi în faţa eliberatorului său şi să-i mulţumească, sărutându-i picioarele? Cristos este cel care a coborât pe pământ să ne elibereze de osânda veşnică şi de blestem, de aceea, cădem astăzi în genunchi înaintea lui, mulţumindu-i.

Venirea lui Cristos în iesle ne umple de uimire. După cum ne relatează scriitorul roman Tacitus, germanii din vechime multă vreme n-au construit nici temple, nici altare, nici statui, căci, ziceau ei, ar fi fost o ofensă adusă lui Dumnezeu să considere că divinitatea nemărginită poate încăpea între zidurile unei clădiri sau între formele înguste ale unei statui. Dar ceea ce germanilor din vechime li se părea de nerealizat, Dumnezeu a realizat; el, cel nemărginit, s-a făcut atât de mic încât a încăput într-o iesle. Nu putem să nu cădem în genunchi, când vedem până unde ajunge umilinţa lui Dumnezeu.

Un popor întreg s-a uimit când regele Alfons al Aragonului, văzând un om sărman ce avea măgarul la pământ şi se necăjea să-l ridice, a coborât din trăsură şi, cu mâinile sale, l-a ajutat pe om să-şi ridice măgarul de la pământ; putea să-i trimită pe slujitorii săi, dar a preferat să meargă chiar el şi să-l ajute cu mâinile sale. Dar mai mult ne uimeşte faptul că Dumnezeu, deşi putea trimite un înger să ne mântuiască, a binevoit să coboare el însuşi între oameni.

Un popor întreg s-a uimit când sfântul Eduard, rege fiind, l-a luat pe umeri pe un om fără picioare, bolnav, şi l-a dus pe spatele său la spital. Mai mult ne uimeşte faptul că regele cerului şi al pământului a venit să poarte în spate omenirea bolnavă şi rănită de păcat şi să o vindece. Dar dacă ne uimeşte umilinţa şi dragostea lui Dumnezeu făcut om, în egală măsură ne uimeşte înţelepciunea lui Dumnezeu, care a ştiut în mod atât de minunat să împace dreptatea cu mila.

Un rege din vechime, Zaleucus, pentru a stârpi dezmăţul în ţara sa, a dat lege ca cine e prins că săvârşeşte adulterul să i se scoată amândoi ochii. Cel dintâi ce a fost prins a fost chiar fiul regelui. Ce era de făcut? Dreptatea cerea să i se scoată ochii, chiar dacă era fiul regelui. Pe de altă parte, inima de tată cerea îndurare pentru fiul său. Ce a făcut până la urmă? Şi-a scos sieşi un ochi, iar fiului său un ochi. Aşa a împăcat dreptatea cu mila. Aşa a făcut şi Dumnezeu cu omenirea. Omul era vinovat; dreptatea cerea pedeapsa; dar inima de Tată a lui Dumnezeu cerea îndurare şi iertare pentru om. Atunci, Dumnezeu a luat trup omenesc, pentru a ispăşi în trupul său vinovăţia lumii. Aşa a împăcat el dreptatea cu îndurarea.

Văzând umilinţa şi dragostea de oameni a lui Dumnezeu, să ne apropiem astăzi cu toată încrederea de ieslea Pruncului dumnezeiesc. Când Dumnezeu i-a dat poporului ales, pe Muntele Sinai, cele Zece Porunci, muntele se cutremura de tunete şi trăsnete îngrozitoare, fulgerele brăzdau cerul, sunete de trâmbiţe făceau să vuiască muntele, care era înconjurat de fum şi nori deşi. Îngrozit, poporul îl implora pe Moise: „Vorbeşte-ne tu, să nu ne vorbească Dumnezeu, ca să nu murim pe loc”. Şi atunci, Dumnezeu i-a promis poporului său un profet de care nu se va teme când va vorbi. „Iată”, zice Domnul lui Moise, „voi ridica din mijlocul fraţilor lor un profet asemenea ţie şi voi pune în gura lui cuvintele mele şi el va vorbi către ei toate câte voi porunci eu lor”.

Dumnezeu şi-a ţinut promisiunea. În noaptea Crăciunului, cel anunţat de Dumnezeu lui Moise a venit; nici vorbă de tunete, de fulgere, de sunete asurzitoare de trâmbiţe; în noaptea Crăciunului nu se aud decât cântecele armonioase ale îngerilor şi scâncetele unui copilaş neputincios, care zace şi plânge pe o mână de paie. Să ne apropiem de el, căci n-avem de ce ne teme. Dar să nu ne apropiem de el cu mâinile goale. Acest copil este totuşi Regele şi Stăpânul universului, şi în vechime nu se pomenea ca cineva să se prezinte în faţa unui rege fără daruri. La Paşti, nimeni n-avea voie să-l salute pe rege, fără a-i aduce un dar. La Paşti era o lege inviolabilă: când se vizita o cetate, toţi supuşii se prezentau cu daruri.

Se spune că regele Arxaterxe, întâlnind pe unul dintre supuşi, acesta, surprins pe neaşteptate şi neavând nimic la îndemână ca să-i dea regelui, s-a repezit la un izvor, a luat apă în căuşul mâinilor şi i-a dăruit-o regelui; nu putea să se prezinte în faţa lui cu mâinile goale.

Regina din Saba, ne relatează sfânta Carte, când a venit în vizită la regele Solomon, s-a prezentat la el cu daruri. Cei trei magi au venit la Cristos cu daruri: aur, smirnă şi tămâie. Numai păstorii care au venit la Isus nu i-au adus daruri, căci, dacă ar fi adus, Evanghelia ne-ar fi spus-o, aşa cum a spus despre cei trei magi. Şi totuşi, păstorii i-au adus daruri mai preţioase decât aurul; nu în mâinile, ci în inimile lor. I-au adus credinţa lor: pe vremea aceea era aşteptat un Mesia bogat, puternic, înarmat până în dinţi, care să pornească în fruntea oştilor la dezrobirea neamului. Păstorii, în schimb, nu văd decât un copil înfăşat în scutece, şi totuşi, cred că acesta este Mesia, Răscumpărătorul. Aduc cu ei speranţa, încrederea. Îngerii îi îndeamnă la drum, dar nu le arată cu degetul staulul în care s-a născut Mântuitorul. Totuşi, ei pornesc pe loc, încrezători că Dumnezeu îi va ajuta să-l găsească. Toată noaptea nu închiseseră un ochi, ca nu cumva să vină vreo fiară şi să le sfâşie vreo oaie. Dar când aud glasul îngerilor, nimic nu-i mai reţine. Nu zic: „Cui lăsăm oile? Dacă vine lupul şi le sfâşie?” Lasă turma în grija Domnului şi pleacă numaidecât. Aduc cu ei în dar dragostea inimilor lor, căci această dragoste îi mână în căutarea Pruncului, de îndată ce primesc vestea îngerului.

Darurile păstorilor să fie şi darurile noastre, pe care să le prezentăm astăzi la ieslea Mântuitorului: o credinţă puternică, o încredere neclintită, o dragoste înflăcărată a inimii noastre.