en-USro-RO

| Login
12 august 2020

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

În ziua de Crăciun

11.

 

Sărbătoarea Crăciunului ne face să retrăim astăzi cel mai fericit eveniment din istoria omenirii: naşterea lui Isus, venirea Fiului lui Dumnezeu cu trup omenesc în mijlocul nostru. După două mii de ani, ecoul glasului îngerului, care ne invită la bucurie, nu s-a stins încă. Pentru a descrie explozia de bucurie ce s-a revărsat asupra pământului când glasul îngerului s-a făcut auzit în înălţimea cerului deasupra Betleemului în noaptea Crăciunului, sfânta Biserică ne pune în faţă scena impresionantă din prima lectură, din Cartea profetului Isaia. Era pe la anul 550 î. C. Majoritatea poporului ales se afla în exil, în Babilon. Dar iată că, într-o zi, vine din Babilon un crainic; el aleargă peste crestele munţilor Palestinei, se îndreaptă spre Ierusalim, aducând o veste mare. Cei dintâi care îl zăresc sunt străjerii cetăţii. Bucuria explodează în toată cetatea: Dumnezeu a eliberat poporul său; poporul se întoarce acasă. Privirile tuturor se îndreaptă spre orizont, să-i vadă pe compatrioţii lor exilaţi întorcându-se în patrie, călăuziţi de însuşi Dumnezeu. Până şi ruinele Ierusalimului sunt invitate să izbucnească în strigăte de bucurie: exilul s-a terminat, începe o epocă nouă. Şi profetul adaugă: Dumnezeu a mângâiat poporul său, el nu ne-a părăsit, nu a uitat de noi, ne-a iertat fărădelegile pentru care ne-a pedepsit, el s-a întors în mijlocul nostru, aducându-ne eliberarea şi pacea.

Dar iată că, în noaptea Crăciunului, crainicul lui Dumnezeu apare, nu pe piscurile munţilor Palestinei, ci în văzduh, deasupra Betleemului, vestind omenirii întregi bucuria, eliberarea, pacea: „Vă vestesc vouă o bucurie mare: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul, care este Cristos Domnul. Domnul nu v-a părăsit, el a venit în mijlocul vostru sub chipul unui copilaş plăpând; a venit să şteargă fărădelegea de la început. Mărire în cer lui Dumnezeu, iar pe pământ, pace oamenilor de bunăvoinţă”.

Pentru noi, practic, ce înseamnă sărbătoarea Crăciunului? E o sărbătoare a mâncării şi a băuturii? E o ocazie de întâlnire, de vizitare între rude? E un moment de popas, un moment de destindere, în care mai uităm de monotonia vieţii, cu mizeriile, cu greutăţile şi cu ocupaţiile ei banale? Sau poate e un mănunchi de datini cu colinzi, cu obiceiuri pe care le-am moştenit din moşi, strămoşi, şi pe care an de an le aşteptăm cu nerăbdare? Dacă la toate acestea se reduce Crăciunul, e absolut zadarnic şi fără folos pentru sufletul nostru. În noaptea de 24 decembrie 1951 a avut loc la Dijon, în Franţa, un proces unic în felul său în istoria omenirii, după care a urmat imediat execuţia. Inculpatul ce a apărut în boxa acuzaţilor a fost Moş Crăciun. Printr-o sentinţă dată de credincioşii Diecezei de Dijon, Moş Crăciun a fost condamnat la moarte ca uzurpator şi eretic şi ars pe rug în faţa catedralei. Gestul, curios în sine, a fost o reacţie sănătoasă a conştiinţei creştine la tendinţa de a transforma sărbătoarea Naşterii Domnului într-o simplă manifestare folclorică, de a o reduce la o sărbătoare banală exterioară, la o serie de datini pline, poate, de sentimentalism, dar lipsite de creştinism şi de folos sufletesc.

Crăciunul este cu adevărat Crăciun dacă naşterea lui Cristos e legată de propria noastră renaştere la o viaţă nouă. S-a născut Cristos, spune sfântul Augustin, pentru ca noi să ne putem renaşte. Maria, Fecioara-Mamă, l-a purtat pe Cristos în sânul ei, noi să-l purtăm în inimile noastre. Ce frumos este acest gând al sfântului Augustin: să-l purtăm pe Cristos în inimile noastre aşa cum tata sau mama, plecând departe de casă, poartă în buzunar fotografia copilului pe care îl iubesc, aşa cum copilul plecat de acasă poartă în buzunar fotografia mamei! În anul 135, împăratul păgân Adrian a voit să profaneze locurile venerate de creştini; printre acestea a fost şi Betleemul. Deasupra grotei în care s-a născut Cristos a ridicat un templu în cinstea zeului Adonis, pentru ca acolo unde a plâns Cristos să râdă Satana. După aproape 200 de ani, în 326, sfânta Elena, împărăteasa, a vizitat locurile sfinte. Când a intrat în templul construit de Adrian, a început să plângă de indignare; în locul ieslei unde Isus plânsese pentru mântuirea noastră, se ridica statuia infamă a lui Adonis. A dat ordin să fie sfărâmată statuia, ea însăşi a călcat-o în picioare şi a pus să se construiască deasupra grotei o bazilică măreaţă, ce se poate vedea şi astăzi. Cum am putea să-i cântăm noi astăzi lui Cristos cântece de Crăciun, dacă în sufletul nostru, destinat prin Botez să fie templul lui Dumnezeu, nu locuieşte Cristos cu harul său, ci păcatul, am ridicat o statuie duşmanului lui Dumnezeu, Satanei, dacă nu i-am sfărâmat statuia printr-o Spovadă sinceră? Prin faptele noastre trebuie să se vadă că, într-adevăr, Cristos s-a născut şi domneşte în inimile noastre. Mai mult, noi trebuie să fim vestitori ai naşterii Domnului în lume, misionari ai lui pentru cei din jurul nostru, care nu-l cunosc pe Cristos.

Primii misionari, primii vestitori ai bucuriei, nu au fot savanţii, învăţaţii legii de la Ierusalim, preoţii de la templu, ci nişte oameni simpli de la ţară, nişte păstori. La fel, şi noi, oamenii simpli, fără multă ştiinţă de carte, suntem chemaţi în primul rând să-l vestim pe Cristos celor cu care venim în contact, la muncă, la şcoală, oricât ar fi de învăţaţi şi de sus puşi. Şi acest lucru îl facem prin faptele noastre, prin viaţa noastră conformă cu Evanghelia şi învăţătura lui Cristos. Când ne arătăm buni, liniştiţi, când nu ne asociem la păcatele altora: înjurături, beţii, vorbe murdare, certuri, furturi, atunci noi îl vestim lumii pe Cristos. Ne spune Evanghelia că păstorii, aflând vestea de la înger, au părăsit turma, au plecat în grabă la Betleem şi, găsindu-l, s-au bucurat cu bucurie mare. Să ne apropiem şi noi de ieslea lui Isus, să privim, să adorăm şi să ne gândim: Stăpânul lumii nu are o casă, nu are un leagăn. Dumnezeul puternic al oştirilor cereşti s-a făcut slab şi neputincios. Cel nemărginit, pe care cerurile nu-l pot cuprinde, a încăput într-o iesle; cel care îmbracă câmpiile cu verdeaţă e îmbrăcat în scutece; mâinile care au creat soarele şi stelele sunt degerate de frig; cel care dă pâine şi rodnicie ogoarelor plânge de foame. Doamne, pe toate acestea le-ai făcut din iubire faţă de noi, ajută-ne să răspundem cu iubire la iubirea ta.