en-USro-RO

| Login
19 ianuarie 2020

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

SFÂNTUL ŞTEFAN, PRIMUL MARTIR

26 decembrie
1. 

Îl sărbătorim astăzi pe primul martir al creştinismului, pe sfântul Ştefan. De fapt, primul martir al creştinismului nu este sfântul Ştefan, ci este însuşi Cristos, care a murit răstignit pe cruce. Sfântul Ştefan este primul creştin care şi-a vărsat sângele pentru credinţa în Cristos. Sfântul Ştefan este omul credinţei. Aşa îl caracterizează sfântul Luca în Faptele Apostolilor, descriind alegerea celor şapte diaconi. Cel dintâi a fost ales Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt. Sfântul Ştefan ne arată ce înseamnă cu adevărat să crezi în Cristos, ce este credinţa. A crede în Cristos nu înseamnă a accepta nişte idei, nişte învăţături, nişte adevăruri de credinţă, pe care ni le-a descoperit Isus. Credinţa nu este doar un act al minţii, ci este un act al fiinţei umane în totalitatea ei, la care iau parte mintea, voinţa şi inima omului. Credinţa, pentru Ştefan, este o adeziune, un ataşament, nu faţă de învăţătura unui om ce a trăit un timp pe pământ, apoi a dispărut în nefiinţă, ci faţă de o persoană vie, faţă de Cristos, mort, dar înviat. Înainte de a-şi da sufletul, a exclamat: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu!” Credinţa lui Ştefan era o credinţă vie, concretă, trăită, care se vedea în faptele şi în viaţa lui.

Credinţa lui în Cristos era o credinţă însufleţită de o iubire înflăcărată faţă de Cristos, nu cum este credinţa atâtor creştini care în biserică îşi mărturisesc în Crez credinţa în Cristos, iar când nu sunt în biserică, îl înjură pe Cristos, înjură crucea pe care a murit, Biserica sa, mai urât decât cei care nu cred în Cristos. În ce fel îşi manifestă Ştefan credinţa sa însufleţită de iubire faţă de Cristos? Mai întâi, vorbind tuturor despre el, predicându-l, făcându-l cunoscut. Cum cunoaştem noi că un tată sau o mamă îşi iubesc copiii? Prin faptul că vorbesc mereu tuturor despre ei, îi fac cunoscuţi: cât sunt de frumoşi, de buni, de cuminţi. Faptele Apostolilor ni-l prezintă pe Ştefan vorbind aprins, cu pasiune despre Cristos, cu iudeii în sinagogă, în sinedriu, în faţa marelui preot, şi nimeni nu putea să stea împotriva înţelepciunii şi Duhului cu care le vorbea.

În al doilea rând, Ştefan şi-a dovedit credinţa în Cristos şi iubirea faţă de el străduindu-se să imite în toate viaţa lui Isus, să devină cât mai asemenea cu Isus. Oare când două persoane se iubesc cu adevărat, nu se străduiesc să se asemene cât mai mult una cu alta, şi în gânduri, şi în sentimente, şi în modul de a se comporta, ba uneori ajung să asemene chiar şi la faţă? Sunt cazuri de soţi care au trăit toată viaţa de căsătorie în dragoste, armonie, înţelegere desăvârşită, nu s-au certat niciodată, şi care, spre sfârşitul vieţii, ajung să se asemene atât de mult la chip unul cu altul, încât dau impresia că nu sunt soţ şi soţie, ci frate şi soră.

În ce fel s-a făcut Ştefan asemănător cu Cristos? În multe privinţe. Mai întâi, în iubirea faţă de semeni, faţă de cei săraci, lipsiţi, suferinzi. I-a slujit exact ca şi Cristos, care nu a venit să fie slujit, ci ca el să-i slujească pe alţii. El a făcut parte din numărul celor şapte diaconi, iar cuvântul grec „diacon” înseamnă slujitor. Misiunea pentru care a fost ales de apostoli a fost aceea de a sluji cu mâinile sale la mese văduvelor şi săracilor care erau întreţinuţi din pomana bisericii. De aceea, îl vedem în icoane purtând, aşa cum poartă şi astăzi diaconii, stola, o eşarfă ce porneşte de pe umărul stâng în diagonală spre partea dreaptă. Nu este altceva decât şervetul pe care îl poartă pe umărul stâng sau pe braţul stâng chelnerii, cei care servesc la masă.

În al doilea rând, Ştefan a fost cu totul asemenea lui Isus prin felul în care a îndurat prigoana, suferinţele, moartea de martir. Moare exact ca şi Isus, iertând şi rugându-se pentru ucigaşii săi, în timp ce ploaia de pietre cădea asupra lui: „În timp ce aruncau cu pietre, Ştefan se ruga, zicând: «Doamne Isuse, primeşte duhul meu». Apoi a îngenuncheat şi a strigat cu glas tare: «Doamne, nu le lua în seamă păcatul acesta». Şi, după aceste cuvinte, a adormit”.

Biserica ni-l pune astăzi în faţa ochilor pe sfântul Ştefan, nu numai pentru a-l admira, dar ni-l propune ca pe un model de urmat. Model de curaj în a ne mărturisi credinţa, fără a ne ascunde, fără a ne ruşina: trebuie să avem curajul de a ne apăra credinţa, de a fi misionari în mijlocul lumii în care trăim. Trebuie să avem curajul de a face binele chiar şi atunci când ni se răspunde cu nerecunoştinţă, când cei cărora le facem bine ne răspund cu răul, ne prigonesc. Ni se poate întâmpla şi aşa ceva, cum i s-a întâmplat lui Ştefan. Unui om care şi-a dedicat viaţa altora, facerii de bine, carităţii, care îi slujea pe cei nevoiaşi cu mâinile sale, aţi auzit care i-a fost răsplata: tocmai el să fie condamnat pe nedrept la moarte! Dar nu s-a descurajat, a făcut bine până în ultima clipă, cu gândul la răsplata pe care Dumnezeu i-a pregătit-o în cer.

E un model de felul cum trebuie suportate prigoanele, ba chiar şi moartea, dacă e cazul, pentru credinţa în Cristos. Cuvintele lui Isus din Evanghelia de azi sunt valabile pentru toate generaţiile de creştini din toate timpurile: „Veţi fi prigoniţi, veţi fi urâţi de toţi pentru numele meu. M-au prigonit pe mine, vă vor prigoni şi pe voi. Ucenicul nu poate fi mai presus de Învăţătorul său”.

Nu a existat vreo perioadă din istoria Bisericii în care să nu existe undeva pe pământ prigoană împotriva creştinilor. De la întemeierea Bisericii până azi, în 2000 de ani, peste 70 de milioane de creştini şi-au vărsat sângele pentru credinţa în Cristos. Secolul al XX-lea, care am crede că a fost secolul civilizaţiei, al progresului, al drepturilor şi libertăţilor omului, în realitate, a fost secolul celor mai sălbatice prigoane împotriva creştinilor.

Din anul 1900 până în anul 2000 au fost ucişi pentru credinţă peste 45 de milioane de creştini – mai bine de două ori actuala populaţie a României. În anii pe care îi trăim, în fiecare an îşi varsă sângele pentru credinţă în lume cca. 160.000 de creştini – în special, în ţările musulmane. Toţi trebuie să fim pregătiţi să ne dăm viaţa pentru credinţă. Şi dacă nu tuturor Dumnezeu ne cere jertfa supremă a vieţii, să ne vărsăm sângele pentru credinţă, tuturor ne cere să îndurăm cu curaj martiriul de fiecare zi, acele suferinţe, acele prigoane pe care nu le poate evita creştinul care îşi trăieşte viaţa după învăţăturile lui Cristos.

Ca şi sfântul Ştefan, trebuie să suportăm prigoanele, suferinţele, nedreptăţile ce ne vin din partea altora, nu cu ură, nu blestemând şi înjurând, ci rugându-ne şi iertându-i pe cei care ne fac rău. Ce s-ar fi întâmplat dacă Ştefan ar fi murit blestemându-i pe duşmanii săi, care îl omorau? Noi astăzi nu l-am avea pe sfântul apostol Pavel, căci marele duşman al creştinilor, care a luat parte la execuţie, s-a convertit tocmai ca urmare a rugăciunii de iertare a lui Ştefan.

Numele grecesc Ştefan înseamnă coroană. Primindu-l în cer, Cristos i-a pus pe frunte coroana învingătorului. Să ne ajute sfântul Ştefan şi pe noi să mergem pe urmele sale în viaţă, ca să nu pierdem coroana pe care Cristos a pregătit-o în cer pentru fiecare dintre noi.