en-USro-RO

| Login
10 august 2020

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

SFÂNTUL ŞTEFAN, PRIMUL MARTIR

26 decembrie
4.

 

I-am auzit ieri pe îngerii lui Dumnezeu cântând în înălţimile cerului, bucurându-se de venirea pe pământ a lui Isus Cristos. Dar pentru ce s-au bucurat îngerii de venirea lui Cristos? Ce folos au tras îngerii din faptul că Cristos a venit pe pământ? Cumva Cristos, venind pe pământ, i-a mântuit şi pe ei? Nu, căci ei, de vreme ce n-au păcătuit, n-aveau nevoie să fie mântuiţi! Atunci, pentru ce au cântat şi s-au bucurat? La această întrebare ne răspunde sfântul Grigore cel Mare: Cristos născându-se şi deschizându-le oamenilor cerul, numărul îngerilor avea să se completeze la loc, oamenii aveau să ocupe în cer tronurile îngerilor răi căzuţi în păcat. Oamenii aveau să fie tovarăşii lor de fericire, împreună cu ei moştenitori ai cerului, aveau să fie asemenea lor după cuvântul Mântuitorului: cei aleşi vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer. Iată de ce au cântat şi s-au bucurat îngerii la naşterea lui Cristos. Şi cel dintâi care a mers să ocupe tronul unui înger căzut în păcat a fost sfântul Ştefan, pe care îl sărbătorim în ziua de astăzi. El, chiar mai înainte de a-şi vărsa sângele, a fost asemenea îngerilor lui Dumnezeu din ceruri, căci ne spun Faptele Apostolilor că, în timp ce discuta cu duşmanii săi, faţa lui strălucea ca faţa unui înger.

Mare a fost crima evreilor care l-au ucis pe Ştefan. Exista obiceiul la atenienii din vechime ca, atunci când se judeca un proces mai greu, să se jertfească un purcel şi cu sângele acestuia să se stropească scaunele pe care aveau să stea judecătorii; astfel, li se atrăgea atenţia judecătorilor să judece cu toată atenţia, cu toată seriozitatea, să nu dea sentinţe nedrepte, la voia întâmplării, căci, dacă varsă sânge nevinovat, acest sânge cade asupra lor şi ei se pătează cu el aşa cum se pătau cu sângele animalului de pe scaunele pe care se aşezau când judecau.

Dar evreii care l-au ucis pe Ştefan n-au dat dovadă de o asemenea înţelepciune. Au pus nişte martori mincinoşi să-l reclame; n-au făcut un proces în care Ştefan să-şi poată dovedi nevinovăţia. Nu s-a dat o sentinţă de condamnare. Orbiţi de ură şi de furie, s-au repezit asupra lui, l-au scos afară din oraş, l-au linşat şi l-au ucis cu pietre; n-a fost o execuţie, ci un asasinat mişelesc, o crimă în adevăratul înţeles al cuvântului.

Şi totuşi, Ştefan n-a avut nici o vină? Ba da! Vina lui a fost aceea că le-a spus oamenilor în faţă adevărul. Un înţelept din vechime zicea aşa: „Sunt trei mame, cele mai frumoase de pe pământ: pacea, prietenia şi adevărul. Aceste mame aduc pe lume cei mai monstruoşi trei copii: pacea naşte lenea, prietenia naşte invidia, adevărul naşte ura”.

Ştefan le-a repetat evreilor cuvântul lui Cristos, că din templul lor şi din Ierusalim nu va rămâne piatră peste piatră. Lucru adevărat, aşa cum avea să-l dovedească istoria. Dar evreii nu puteau să audă aşa ceva. „O, evreilor”, zice sfântul Grigore Nyssenul, „dacă ce spune sfântul Ştefan e fals, nu se va întâmpla, ce rost are să vă supăraţi, să vă înfuriaţi, iar dacă ce spune el este adevărat, ce rost are să-l ucideţi? Că tot se va întâmpla”.

Oamenii iubesc mai mult minciuna decât adevărul. Găsim atâtea exemple în Sfânta Scriptură. Iată-l pe regele Achab gata să plece la război. 40 de profeţi falşi, linguşitori, îi preziceau victoria. Numai profetul lui Dumnezeu, Miheea, îi prezice înfrângerea. Regele l-a lovit pe prooroc peste fălci şi l-a băgat în temniţă. Sfârşitul războiului a fost tragic.

Iată-l pe Isaia proorocind evreilor că Dumnezeu, pentru răutatea lor, îi va părăsi; şi evreii n-au putut suporta adevărul: l-au tăiat pe prooroc în două cu beschia.

Aşa au făcut şi cu Ştefan: oamenii iubesc întotdeauna minciuna şi linguşeala; a spune adevărul înseamnă să-ţi faci duşmani şi să provoci ură. Mai mult, Ştefan le spune direct, fără ocoliş, cât de vinovaţi sunt evreii de uciderea lui Cristos: în loc să primească învăţătura lui Cristos, l-au ucis. I-a dojenit fără să-i cruţe, iar ei, în loc să se îndrepte, să se căiască, s-au răzbunat.

„Voi sunteţi încăpăţânaţi, împietriţi, netăiaţi împrejur, nici la inimă, nici la urechi”, le spunea deschis Ştefan. „Voi vă împotriviţi întotdeauna Duhului Sfânt. Cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi. Pe care dintre profeţi nu i-au prigonit părinţii voştri? I-au omorât pe aceia care vesteau mai dinainte venirea celui neprihănit, pe care voi acum l-aţi vândut şi l-aţi omorât, voi, care aţi primit legea dată prin îngeri şi n-aţi păzit-o”. Şi, auzind cât sunt de vinovaţi, în loc să se întoarcă, clocoteau de ură în inima lor şi scrâşneau din dinţi. „Vai, Ştefane”, zice sfântul Augustin, „pomeneşte-le ceva acestor oameni că nu sunt tăiaţi împrejur la inimă şi vei muri ucis cu pietre!”

Aceasta este o poveste veche de când lumea: omul, oricât ar fi de rău şi de ticălos, pretinde să-l lauzi. Mustră-l, dojeneşte-l şi ţi l-ai făcut duşman de moarte: l-ai jignit, l-ai ofensat, aşteaptă-te la răzbunări din partea lui.

Pentru că i-au dojenit pe cei vinovaţi, au fost prigoniţi şi ucişi toţi profeţii şi oamenii lui Dumnezeu din Vechiul Testament: Ieremia e aruncat în închisoare, Isaia tăiat cu beschia, Iosif aruncat în fântână să moară de foame, Ionatan străpuns de suliţă, Ioan Botezătorul cu capul tăiat. Ştefan nu putea să aibă o altă soartă. Aţi văzut oameni urâţi la chip, care, văzându-şi urâţenia în oglindă, se răzbună pe oglindă, trântind-o la pământ? Ştefan a fost vasul ce purta leacul amar al dojenii pentru evrei. În loc să ia leacul şi să se vindece, au zdrobit vasul, lovindu-l cu pietre.

Cu ce s-a mai făcut Ştefan vinovat? El nu era ca ceilalţi, el era bun şi drept, nu rău şi ticălos ca ceilalţi.

Iată vinovăţia lui. Zice Cartea Înţelepciunii: duşmanul binelui este răul, duşmanul vieţii este moartea, duşmanul omului drept este omul păcătos. Şi asta este o poveste veche de când lumea. A nu fi ca ceilalţi înseamnă a-ţi atrage ura şi prigoana celorlalţi. A fi bun înseamnă a ţi-i ridica în cap pe cei răi, înseamnă a stârni invidia şi răutatea celor răi. Duşmănie de moarte a avut Esau pe fratele său, Iacob. De ce? Fiindcă Esau era păcătos şi urât, iar fratele său, chipeş şi frumos. Ură de moarte au avut fraţii săi pe Iosif. De ce? Fiindcă Iosif era bun la inimă,ascultător şi, de aceea, tatăl lor i-a făcut lui Iosif ca răsplată o haină frumoasă.

Uitaţi-vă ce se întâmplă în viaţa de toate zilele: unul e cumpătat, nu e văzut o dată beat în viaţa lui, şi acesta va stârni ura tuturor beţivanilor: va fi luat în râs că e zgârcit, că e avar, că e pocăit, e bârfit că nu ştie să-şi trăiască viaţa, că degeaba mai trăieşte ş.a.m.d.

Priviţi la doi soţi ce nu se ceartă niciodată; nu se despart, nu se fac de râs în lume; vor trezi invidia, ura, vorbele şi bârfele altora. Priviţi-l pe unul care la locul de muncă nu-şi murdăreşte buzele cu vorbe şi glume murdare: el va fi cel mai luat în râs, batjocorit, cel mai prigonit.

Priviţi la o persoană ce vrea să se împărtăşească în fiecare zi: ea e criticată şi bârfită de cel care nu se împărtăşeşte cu anii. Priviţi la familiile numeroase şi care respectă taina căsătoriei: îşi atrag prigoana, ura, râsul şi vorbele de ocară ale unei lumi întregi ce sare asupra lor. Cine sunt cei care îi prigonesc? Cei care îşi omoară copiii, care fac din viaţa de căsătorie viaţă de desfrâu. Prezenţa celui bun în lume este o dojană permanentă pentru cei răi: este o oglindă în care cei răi îşi văd permanent urâciunea sufletului şi de aceea nu-l pot suferi.

Aşa a fost şi cu Ştefan: frumuseţea sufletului strălucea pe chipul său, căci faţa îi strălucea ca faţa unui înger, iar duşmanii lui negri la suflet n-au putut să-l suporte.

În sărbătoarea de astăzi, două hotărâri să luăm: un lucru să nu-l facem, iar altul să-l facem. Să nu facem ca duşmanii lui Ştefan: să nu ne supărăm niciodată de adevăr, să nu păcătuim împotriva Duhului Sfânt ca ei, să ne bucurăm când suntem dojeniţi şi să ne îndreptăm, nu să ne supărăm pe cel care ne dojeneşte. În al doilea rând, să facem ce a făcut sfântul Ştefan: să nu ne clătinăm în faţa prigoanei. Cristos spune clar în Evanghelia de azi: cine vrea să-l urmeze pe el să se aştepte la prigoană, la temniţă şi la bici. A trăi după învăţătura lui Cristos în mijlocul lumii de astăzi înseamnă a trăi mai greu ca-n temniţă. Vorbele şi ironiile celor răi sunt mai usturătoare decât biciul prigonitorilor. Dar în mijlocul greutăţilor, să ne încurajăm privind cerul şi spunând ca sfântul Ştefan: „Văd cerurile deschise...”

Veţi fi urâţi de toţi, spune azi Cristos în Evanghelie; dar cel care va răbda până la sfârşit, acela se va mântui.