en-USro-RO

| Login
18 noiembrie 2019

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Nu au fost gasite articole.

SFÂNTUL ŞTEFAN, PRIMUL MARTIR

26 decembrie
5.

 

Ieri, cerul a făcut pământului un cadou: acest cadou este Isus. Astăzi, pământul face cerului un cadou: acest cadou este Ştefan, primul martir. În noaptea Crăciunului, scara pe care a văzut-o patriarhul Iacob în vis a legat cerul cu pământul: o scară care avea un capăt în cer şi celălalt rezemat de pământ: o scară a iubirii. Pe această scară a iubirii, ieri, Fiul lui Dumnezeu a coborât din cer pe pământ; pe aceeaşi scară a iubirii, astăzi, Ştefan urcă de pe pământ la cer.

Ne întrebăm de ce Biserica a pus sărbătoarea primului martir chiar a doua zi după Crăciun? Nu strică, nu umbreşte ea frumuseţea, farmecul, bucuria Crăciunului? Ieri, preotul îmbrăcat la altar în veşminte albe, amintea de îngerii care vestesc în văzduh o bucurie mare; astăzi, preotul este îmbrăcat în veşminte roşii, care amintesc de sângele şi de carnea sfârtecată a lui Ştefan sub ploaia de pietre colţuroase ce se abat asupra lui. Biserica a făcut intenţionat acest lucru, pentru ca noi să nu cădem la Crăciun într-un sentimentalism superficial şi, luându-ne cu colindele, cu pruncuşorii de ghips din iesle, cu tot felul de tradiţii şi datini frumoase, să uităm că, de fapt, primul martir nu este Ştefan, ci Cristos. Că din momentul naşterii Cristos îşi începe drumul spre Calvar; calea crucii pentru el începe din ieslea Betleemului. Legătura dintre naşterea Domnului şi martiriul sfântului Ştefan este bine scoasă în evidenţă în vechea catedrală din Reichenau, Germania. Poate fi văzut acolo un brad înalt, un brad de Crăciun care este împodobit numai cu panglici şi ghirlande de culoare roşie, de culoarea sângelui.

Chiar în ziua de Crăciun, Biserica ne citeşte la Liturghie cuvintele sfântului Ioan: „La ai săi a venit şi ai săi nu l-au primit”. Moartea lui Ştefan, pe care o celebrăm astăzi, ne arată că, într-adevăr, „ucenicul nu poate fi mai presus de Învăţătorul său. Dacă pe mine m-au prigonit, şi pe voi vă vor prigoni”. Îndreptându-ne privirea spre ieslea din Betleem, Biserica ne reaminteşte astăzi cuvintele lui Isus: „Dacă vrea cineva să vină după mine, să se lepede de el însuşi, să-şi ia zilnic crucea şi să mă urmeze”.

De vreme ce tuturor creştinilor Cristos le porunceşte să-şi ia crucea în spate, înseamnă că toţi creştinii sunt chemaţi la martiriu, căci nu ne cere Cristos să luăm crucea în spate ca să mergem cu ea la plimbare, ci să murim răstigniţi pe ea; fiecare pe crucea lui. E adevărat, nu toţi suntem chemaţi să murim bătuţi pe cruce în piroane ca Isus, sau sub ploaia de pietre ca Ştefan, dar toţi suntem chemaţi la un martiriu ce durează o viaţă întreagă: suntem chemaţi să ucidem, să pironim pe crucea pe care o purtăm permanent în spate patimile rele din noi, instinctele, poftele, pornirile dezordonate, egoismul, răutatea, desfrâul, lăcomia ş.a.m.d. Ne învaţă sfântul Ieronim: „Cel desfrânat să devină curat; cel necumpătat să devină cumpătat; cel nedrept şi hoţ să devină cinstit şi drept”. Iată martiriul la care e chemat orice creştin, orice ucenic al lui Isus.

Ceea ce ne impresionează mai mult decât martiriul, decât moartea sângeroasă, la sfântul Ştefan, este iubirea lui, căci, fără iubire, martiriul nu valorează nimic în ochii lui Dumnezeu; este un act de cruzime, de barbarie şi nimic mai mult; este ceea ce le scrie apostolul Pavel Corintenilor: „De aş lăsa ca trupul meu să fie ars pe rug, dacă nu am dragoste, la nimic nu-mi foloseşte”. Ştefan l-a imitat perfect pe Cristos în iubire. Într-o zi, Isus le-a spus ucenicilor care se certau pentru primele locuri: „Eu sunt în mijlocul vostru ca unul care serveşte la masă”. Aşa a fost Ştefan: un diacon, adică un servitor în mijlocul comunităţii creştine din Ierusalim: servea cu mâinile sale săracii, văduvele, care mâncau la cantina săracilor, organizată de Biserică. Dar dragostea lui nu se limita să potolească doar foamea stomacului celor săraci, ci îl făcea să se gândească şi la foamea sufletească a oamenilor: pomana cea mai preţioasă era să ofere oamenilor credinţa în Cristos.

Lungul discurs din Faptele Apostolilor, din care prima lectură ne-a reprodus doar un mic fragment, ni-l arată pe Ştefan ca fiind un mare erudit, un mare savant, cunoscător desăvârşit al Scripturilor, de la un capăt la altul, şi un mare orator. Discursul lui în faţa sinedriului poate fi pus alături de discursurile marilor oratori ai antichităţii: Demostene sau Cicero. Toată ştiinţa şi oratoria sa le pune în slujba celor care rătăcesc în întunericul ignoranţei şi al necredinţei. Dar iubirea lui este cu adevărat eroică în momentul morţii: moare iertând şi rugându-se pentru duşmanii, pentru ucigaşii săi, exact ca şi Cristos: „Doamne, iartă-i, nu le lua în considerare păcatul, crima lor”.

Numele de Ştefan, de origine greacă, înseamnă coroană. În clipa în care şi-a dat sufletul, Dumnezeu i-a pus lui Ştefan pe frunte coroana învingătorului. Căci nu ucigaşii care l-au linşat, ci el a fost învingătorul. Apostolul Pavel spera, când îşi simţea sfârşitul aproape în închisoare, să primească din mâinile dreptului Judecător coroana răsplăţii. Şi spunea că o asemenea coroană era rezervată nu numai lui, ci şi tuturor acelora care îl iubesc pe Cristos. Pentru fiecare om, Dumnezeu are pregătită o coroană în cer. Speranţa că într-o zi vom primi această coroană să ne fie imbold şi încurajare în a urma exemplul pe care ni-l pune astăzi în faţă sfântul Ştefan – exemplu de iubire, de dăruire, de generozitate, de iertare, de mărturisire curajoasă a credinţei.