en-USro-RO

| Login
12 august 2020

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

SFÂNTUL ŞTEFAN, PRIMUL MARTIR

26 decembrie
6.

 

Ieri am sărbătorit Crăciunul, astăzi sărbătorim un alt Crăciun: două naşteri, una după alta. Ieri, naşterea lui Isus pe pământ, azi, naşterea sfântului Ştefan pentru cer. S-ar părea că sărbătoarea de azi, cu scena sângeroasă a uciderii cu pietre a lui Ştefan, nu se potriveşte cu sărbătoarea de ieri; vine cumva să umbrească bucuria Crăciunului, cu colindele lui duioase, cu brazi frumos împodobiţi, cu Moş Crăciun care împarte daruri la copii, cu ieslea curată în care doarme Pruncuşorul de ghips. De fapt, se potriveşte foarte bine, fiindcă primul Crăciun a arătat cu totul altfel: a fost mult mai banal şi mai dureros. Grajdul în care s-a născut Isus nu a fost grajdul elegant, curat, frumos, reprezentat de arta creştină, cum este şi acesta din biserică, ci grajdul adevărat, aşa cum îl cunoaştem noi, cei care provenim de la ţară; este adăpostul murdar şi urât mirositor al animalelor. Îngerul care le-a apărut păstorilor în noaptea Crăciunului nu le-a spus: „Astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut un Pruncuşor”, ci „vi s-a născut un Mântuitor”. Şi ştim că mântuirea a venit prin moartea pe cruce. Deja în noaptea Crăciunului la orizont se proiecta crucea, Calvarul.

Numele de Ştefan este grecesc şi înseamnă „coroană”. Numele pe care îl purta arată că era puternic influenţat de cultura greacă, ce domina la vremea aceea Imperiul Roman, din care făcea parte şi Palestina. Pentru însuşirile sale deosebite, pentru virtuţile sale şi, mai ales, pentru inima lui sensibilă la suferinţele celor nevoiaşi, a fost ales de apostoli printre cei 7 diaconi ce slujeau la mesele săracilor, la acele agape care, la începutul Bisericii, urmau după celebrarea Euharistiei. Dar fiindcă nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu, Ştefan dăruia şi cuvântul lui Dumnezeu, predicând cu înfocare şi cu mare succes la popor, ceea ce a provocat invidia şi ura iudeilor, care, fără să-i facă vreun proces, fără vreo sentinţă de condamnare, l-au scos afară din oraş şi l-au linşat, l-au ucis cu pietre.

Faptele Apostolilor ne spun că persoane miloase l-au înmormântat şi au ţinut doliu pentru el. Vreo 400 de ani nu s-a ştiut nimic despre el, nici cine l-a înmormântat, nici unde a fost înmormântat. În anul 415 – e bine de ştiut că în secolul al V-lea toată Palestina era creştină –, un preot cu numele de Lucian, care slujea la bisericuţa din Cafar Gamala – tradus, înseamnă satul lui Gamaliel –, a avut noaptea o vedenie. I-a apărut Gamaliel, celebrul rabin ce i-a fost profesor sfântului Pavel la Ierusalim, simpatizant al creştinilor, şi i-a spus: „Sub biserică este cavoul familiei mele, de la moşia mea de la ţară. Sapă şi vei găsi trei trupuri: al meu, al lui Nicodim şi al lui Ştefan”. Şi i-a explicat mai departe: „Duşmanii lui Ştefan, după ce l-au ucis cu pietre, au interzis să fie înmormântat. I-au lăsat cadavrul aruncat pe o grămadă de gunoi la marginea oraşului, ca să vină câinii şi păsările răpitoare să-l mănânce. Au voit astfel să-l lipsească de învierea trupului. Dar cum câinii şi păsările răpitoare nu se apropiau de el, după şapte zile, l-au luat şi l-au înmormântat în cavoul familiei mele”. Aşa au fost găsite osemintele sfântului Ştefan, care au fost împărţite apoi la toate bisericile din lume.

Isus, în Evanghelia Liturghiei de azi, îi avertizează pe ucenicii săi la ce trebuie să se aştepte: la împotrivire, la prigoană. De ce ucenicii lui Isus, creştinii cei buni, sunt prigoniţi de lumea păcătoasă? Explicaţia este simplă. Lumea păcătoasă nu-l poate suporta pe Cristos. Cristos este un intrus în viaţa ei, deranjează. Iar creştinii cei buni amintesc lumii de Cristos, de legile sale, de judecata sa şi de sentinţa ce urmează după judecată.

„Nu fiţi preocupaţi”, spune Isus, „când vă vor târî în faţa tribunalelor. Nu voi sunteţi cei care ţineţi piept prigonitorilor, ci Dumnezeu vă întăreşte în acele clipe”.

Ştefan, pe când era ucis cu pietre, privea cerul deschis; de acolo îi venea putere. Murea cu ochii la răsplată. Se ruga şi ierta: „Doamne, nu le lua în seamă păcatul acesta”. Rugăciunea de iertare a dobândit harul convertirii pentru unul dintre cei mai fanatici prigonitori, care s-a făcut vinovat de uciderea sa. Este vorba despre Saul. Pe câţi martiri i-a încurajat în decursul istoriei Bisericii exemplul lui Ştefan! Când judecătorii au venit în închisoarea în care zăcea sfântul Toma Morus, cancelarul Angliei, şi i-au comunicat sentinţa de condamnare la moarte, l-au întrebat: „Mai aveţi vreo dorinţă înainte de moarte?” Răspunsul a fost: „Da, mai am o ultimă dorinţă înainte de a muri. Doresc ca, aşa cum Saul se află acum în Paradis alături de Ştefan, tot aşa, şi voi, care m-aţi condamnat la moarte, să fiţi alături de mine, într-o zi, în paradis”.

Aceste trei lucruri le învăţăm de la primul martir al Bisericii pentru situaţiile când suferim pentru credinţă: iertare, rugăciune, privirea aţintită spre cer, de unde aşteptăm răsplată.