en-USro-RO

| Login
17 noiembrie 2019

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Nu au fost gasite articole.

SFÂNTUL ŞTEFAN, PRIMUL MARTIR

26 decembrie
7.

 

Dintre toate sărbătorile pe care le cunoaşte creştinismul, nu este una mai plină de farmec şi încântare ca sărbătoarea Crăciunului. Ieslea din bisericile noastre, cu Pruncuşorul în ea, cu păstoraşii în jur, cu colindele frumoase, înmoaie şi înduioşează chiar şi inimile cele mai tari. În realitate, primul Crăciun a fost mult mai puţin idilic şi încântător.

Prima iesle, aceea în care s-a născut Isus, a fost mai degrabă simbolul dureros al sărăciei şi al mizeriei. Toate mamele din lume îşi procură leagăne şi landouri cu lenjerie curată şi pernuţe de mătase, în care să-şi aşeze odraslele; o iesle e cu totul altceva decât un leagăn. Dintre toate mamele pe care le cunoaşte istoria, Maria e singura ce a avut drept casă de maternitate un grajd: iar un grajd, noi, care am copilărit la ţară, ştim ce este: locuinţa murdară şi urât mirositoare, în care părinţii noştri îşi ţin animalele.

Din noaptea Betleemului se profila deja crucea Calvarului. Iar cel dintâi, care l-a urmat pe Învăţătorul său cu crucea în spate, a fost sfântul Ştefan, pe care îl sărbătorim azi – primul martir, primul erou al credinţei creştine.

Aflându-mă odată în munţi, am asistat la un spectacol neobişnuit: escaladarea unui munte înalt, abrupt, prăpăstios de o echipă de alpinişti. A urcat mai întâi unul mai curajos, încins cu un colac de frânghie; pe măsură ce înainta, fixa frânghia cu nişte scoabe de metal în stâncă; după eforturi supraomeneşti, a ajuns în cele din urmă să cucerească piscul muntelui. Apoi, pe frânghia fixată de el au început să se caţere ceilalţi: unii, la un moment dat, nu mai puteau, îşi dădeau drumul în jos, apoi reluau urcuşul încurajaţi de primul alpinist de sus; în sfârşit, transpiraţi, sfârşiţi de oboseală, gâfâind, cu coatele şi genunchii răniţi de colţurile stâncilor, au reuşit cu toţii să cucerească vârful muntelui. Mântuitorul a spus că împărăţia cerurilor e ca o cetate pe un vârf de munte, care trebuie să fie cucerită, luată cu asalt de cei capabili de eroism. Primul erou care a cucerit-o a fost sfântul Ştefan. El a deschis o pârtie, a fixat o frânghie – frânghia martiriului – şi de atunci cine ar putea să numere câţi au fost eroii, martirii credinţei, care au mers pe urmele lui?

Sfântul Ştefan e victima răutăţii, a invidiei şi a egoismului oamenilor. Cuvântul lui Isus din Evanghelia sfântului Matei s-a adeverit întocmai: „Veţi fi târâţi în faţa tribunalelor şi veţi fi biciuiţi”; e un avertisment pentru noi toţi. Credinţa în Cristos presupune prigoană, suferinţă, martiriu. Un creştinism comod nu există. Un dicton german spune: „O religie care nu costă nimic nu valorează nimic”. E drept că nu întotdeauna creştinii sunt aruncaţi la fiare, ca în primele veacuri. Dar un creştin ce îşi hrăneşte credinţa are întotdeauna de suferit din partea oamenilor: ghearele şi colţii opiniei publice, ale ironiilor celor necredincioşi, ale vorbelor şi batjocurilor, ale criticilor şi ameninţărilor, sunt uneori mai dureroase decât ghearele şi colţii fiarelor sălbatice.

Sfântul Ştefan este eroul credinţei, al unei credinţe conştiente, personale, trăite. În viaţa noastră, ce rol are credinţa? E o simplă teorie, are vreun cuvânt de spus în viaţa practică? Sfântul Pavel le spunea primilor creştini: „Eu, ca un arhitect iscusit, am pus temelia – credinţa voastră”. Şi admiră viaţa pe care unii o clădeau pe o temelie atât de frumoasă.