en-USro-RO

| Login
18 noiembrie 2019

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Nu au fost gasite articole.

SFÂNTUL IOAN,
APOSTOL ŞI EVANGHELIST

27 decembrie
1.

 

Timpul sfânt al Adventului a fost dominat de figura lui Ioan Botezătorul, cel care a pregătit în pustiu calea Domnului. Nimeni nu putea să ne înveţe mai bine ca el cum să ne pregătim pentru sărbătorea naşterii lui Cristos. Acum, dacă sărbătorea Crăciunului a venit, timpul de după Crăciun este dominat de figura unui alt Ioan: este sfântul Ioan, apostol şi evanghelist: o dată ce Cristos s-a născut, nimeni nu ne poate învăţa mai bine ca el cum să-l urmăm pe Mântuitorul venit în lume.

Pictorii, în tablourile şi icoanele lor, ni-l prezintă pe Ioan având faţa aproape de copil sau de femeie, palidă, delicată, cu părul bogat, cu privirea parcă absentă, înălţată undeva spre nori. Artiştii nu ne dau o imagine adevărată a sfântului Ioan. Ei au voit să scoată în evidenţă iubirea ucenicului pe care îl iubea Isus, care, la cina cea de taină, şi-a aplecat capul cu duioşie pe pieptul lui Isus, şi nu şi-au dat seama că iubirea adevărată nu este sentimentalism, dulcegărie, duioşie lipsită de vlagă, molatică: iubirea este energie, forţă, virilitate, e un foc care arde tot ce îi iese în cale. Iubirea, cum spune Cântarea Cântărilor, e mai tare decât moartea.

În realitate, Ioan avea un temperament impetuos, energic, bărbătesc, am zice, chiar violent, şi se asemăna foarte mult la fizic şi la temperament cu Ioan Botezătorul, la şcoala căruia se formase. Ştim că el a fost un timp ucenicul Botezătorului. Iar ca să trăiască în pustiu alături de Ioan Botezătorul, trebuie să fi avut o constituţie fizică şi psihică deosebit de robustă, ca să reziste, să supravieţuiască la condiţiile de viaţă deosebit de dure din pustiu. Pustiul Iudeii nu este un pension de domnişoare.

Ioan Botezătorul i-a îndreptat paşii spre Cristos. Într-o zi, pe înserate, Ioan şi Andrei se aflau singuri cu Botezătorul. Acesta, văzându-l pe Isus trecând prin apropiere, le-a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu!” Cei doi s-au luat după el. Isus s-a întors spre ei şi i-a întrebat: „Ce vreţi?” Ei i-au zis: „Învăţătorule, unde locuieşti?” „Veniţi şi vedeţi”. Şi în seara aceea au fost musafirii lui Isus. Au stat la masă cu el, au dormit sub acelaşi acoperiş cu el. Dacă vor fi dormit... Probabil că toată noaptea au discutat cu Isus. Ce-or fi discutat? Nu putem şti. Ioan nu ne spune în Evanghelia sa.

Un timp, Ioan s-a întors la meseria sa de pescar. O meserie grea, pe care o făceau bărbaţii voinici, căliţi, rezistenţi. Muşchi şi forţă trebuie să fi avut Ioan ca să vâslească, să se lupte cu valurile şi furtuna, să tragă din mare năvodul plin cu peşti. Isus i-a întâlnit pe malul lacului pe el şi pe fratele său, Iacob, împreună cu tatăl lor, Zebedeu, reparând mrejele. Isus i-a chemat. Ei l-au lăsat pe tatăl lor cu zilierii în barcă şi l-au urmat pe Isus.

Evanghelistul Marcu, prezentând lista apostolilor, îi aminteşte, printre alţii, pe Iacob, fiul lui Zebedeu, şi pe Ioan, fratele lui Iacob, şi adaugă: cărora Isus le-a pus numele Boanerges, care, tradus, înseamnă „fiii tunetului”. Acesta era Ioan: fiul tunetului. Nu o fire plăpândă şi delicată, ci un temperament focos, vehement, chiar violent. Calificativul l-a primit împreună cu fratele său, atunci când locuitorii unui sat din Samaria i-au refuzat lui Isus şi grupului de ucenici, care se îndreptau din Galileea spre Ierusalim, găzduirea: „Ucenicii săi, Iacob şi Ioan, când au văzut lucrul acesta, au zis: «Doamne, vrei să poruncim să coboare foc din cer şi să-i mistuie cum a făcut Ilie?»” (Lc 9,54).

Ioan, ca şi fratele său, era o fire nu numai vehementă, dar şi ambiţioasă, râvnea funcţii mari atunci când Isus, visau ei, va ajunge împărat la Ierusalim. Într-o zi, au trimis-o pe mama lor să pună o vorbă bună la Isus: „Doamne”, i-a zis ea, „porunceşte ca, în împărăţia ta, aceşti doi fii ai mei să şadă unul la dreapta şi altul la stânga ta” (Mt 20,20).

Că Ioan era un om plin de curaj şi energie, reiese şi din faptul că singurul dintre apostoli, chiar dacă era cel mai tânăr, nu l-a părăsit pe Isus în ultimele ceasuri ale vieţii; a rupt cordonul de soldaţi romani şi a urcat pe Calvar alături de Isus, riscându-şi viaţa. Toţi ceilalţi apostoli au rupt-o la fugă, s-au ascuns. E lucru ştiut că de moarte nu se tem tinerii, ci bătrânii. În revoluţii, în războaie, nu bătrânii, ci tinerii cad seceraţi de gloanţe.

Ioan era ucenicul pe care îl iubea Isus; pe toţi îi iubea Isus, pe Ioan îl iubea în mod deosebit, era predilectul său. Iar Ioan, la rândul său, răspundea mai mult ca ceilalţi la iubirea lui Isus. El s-ar fi putut foarte bine numi pe sine ucenicul care îl iubea pe Isus; o iubire ce nu se reducea la vorbe, la sentimente, ci o iubire curajoasă, puternică, arătată în fapte; din iubire pentru Cristos, era gata în orice moment să-şi dea viaţa. La cina cea de taină, Petru spunea vorbe mari, făcea declaraţii curajoase: „Doamne, eu merg chiar şi la moarte pentru tine!” Şi toţi ceilalţi spuneau la fel. Era numai gura de el. Peste câteva ceasuri, Petru, luat la întrebări de o servitoare, nu-l mai cunoştea pe Isus: „Nu-l cunosc pe omul acesta!” Ioan nu se bătea cu pumnii în piept, nu spunea vorbe mari, ci şi-a arătat iubirea urmându-l pe Isus pas cu pas, riscând să-şi piardă viaţa, stând alături de el la picioarele crucii, până şi-a dat ultima suflare.

În prima lectură a Liturghiei de azi, Ioan îşi exprimă marea bucurie de a-l fi cunoscut pe Isus, de a fi trăit alături de el, în intimitatea lui: „Ce am auzit şi ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi am pipăit cu mâinile noastre, aceea vă vestim şi vouă”.

Cuvântul lui Dumnezeu, Isus, era om adevărat, nu era o stafie, o fantomă, căci o fantomă nu poţi să o pipăi cu mâinile. Dar, în acelaşi timp, Isus era Dumnezeu adevărat, de vreme ce, după ce a fost ucis şi înmormântat, a înviat. Şi despre învierea lui Isus se vorbeşte în textul Evangheliei de azi. Alergând la mormânt şi intrând înăuntru, a văzut că e gol. El a văzut şi a crezut: ce a văzut? A văzut giulgiul în care fusese înmormântat Isus, fâşiile cu care fusese legat, ştergarul de pe cap, dar trupul nu mai era. Şi ce a crezut? A crezut că Isus a înviat într-adevăr, căci, dacă ar fi fost să fure cineva cadavrul, l-ar fi furat şi ar fi plecat cu el cu giulgiul şi cu fâşiile cu care fusese înmormântat. „Vă scriem aceste lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină”, spune sfântul Ioan în prima lectură. Bucuria întrupării Fiului lui Dumnezeu e pentru noi toţi: copii, tineri, vârstnici.

O, Isuse, tu, care eşti Dumnezeu, ai voit să devii om asemenea nouă; un copil plăpând adăpostit într-o peşteră, un băiat care ai citit Scriptura la templu, un tânăr care ai muncit în atelierul unui tâmplar, un bărbat care a simţit foamea şi sete, bucuria de a avea prieteni şi tristeţea de a fi abandonat şi singur în mijlocul duşmanilor. Pentru că tu, Dumnezeu fiind, ai devenit om, noi, care suntem oameni, îţi cerem să ne facem asemenea ţie.