en-USro-RO

| Login
13 noiembrie 2019

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Miercuri, 13 noiembrie 2019

Sfintii zilei
Sf. Augustina (Livia), cãlug.
Liturghierul Roman
Miercuri din sãptãmâna a 32-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde, IV
Lectionar
Înț 6,1-11: Ascultați, regilor, și înțelegeți!
Ps 81: Ridicã-te, Dumnezeule, și judecã pãmântul.
Lc 17,11-19: Nu s-a gãsit cine sã se întoarcã și sã-l glorifice pe Dumnezeu decât acest strãin?

Meditatia zilei
Miercuri din sãptãmâna a 32-a de peste an

SFÂNTUL IOAN,
APOSTOL ŞI EVANGHELIST

27 decembrie
2.

 

În aceste trei zile ale Crăciunului, noi celebrăm, de fapt, în rezumat, concentrat, întreaga lucrare de mântuire înfăptuită de Cristos, cu cele trei mistere centrale pe care le medităm în Rozariul de bucurie, în Rozariul de durere şi în Rozariul de slavă. Astfel, alaltăieri, am avut în faţa ochilor naşterea Cuvântului lui Dumnezeu; ieri, cu sărbătoarea sfântului Ştefan, care moare rugându-se sub ploaia de pietre pentru ucigaşii săi, am avut în faţa ochilor crucea şi moartea lui Cristos. Astăzi, în sărbătoarea sfântului Ioan, cu mărturia lui Ioan din Evanghelia pe care am ascultat-o, ni se propune spre reflecţie învierea lui Cristos.

În dimineaţa Paştelui, la vestea adusă de Maria Magdalena, Petru şi ucenicul pe care îl iubea Isus, adică el, Ioan, au pornit alergând spre mormânt. Ioan, mai tânăr, mai sprinten, ajunge mai repede. Nu intră, ci îl aşteaptă pe Petru. Văzând piatra răsturnată de la intrarea în mormânt, le-a venit imediat în minte un gând, o bănuială: mormântul a fost violat, trupul lui Isus a fost furat. După Petru, a intrat şi Ioan în mormânt. Mărturiseşte în Evanghelia de azi: „el a văzut şi a crezut”. Ce a văzut şi ce a crezut? A văzut giulgiul în care fusese înfăşurat trupul lui Isus şi ştergarul care îi acoperise capul. Şi a crezut. Ce a crezut? A crezut că trupul lui Isus înviase şi nu fusese furat. Căci ce rost ar fi avut ca hoţii să dezbrace mortul şi să ducă în spate un cadavru în pielea goală? L-ar fi luat cu haine cu tot.

Ştim din sfintele Evanghelii că Ioan era din Betsaida, o localitate de pe ţărmul Mării Galileii, că era fiul lui Zebedeu, că era pescar de meserie, că a fost chemat la apostolat împreună cu fratele său, Iacob, că a fost ucenicul preferat al lui Isus, ucenicul pe care îl iubea Isus, cum se numea pe sine, de parcă numai pe el l-ar fi iubit Isus, ceea ce a provocat invidia în grupul de ucenici. Într-o zi, Petru i-a zis lui Isus, ironic, răutăcios, arătând spre Ioan: „Doamne, dar cu tinerelul acesta ce e? O să rămână veşnic tânăr? N-o să mai moară?”

Faptul că Ioan era preferatul, ucenicul pe care îl iubea Isus şi faptul că la cina cea de taină şi-a plecat capul cu duioşie la pieptul lui Isus, ca un copil ce îşi lipeşte capul la pieptul mamei sale, a făcut să se nască o tradiţie foarte răspândită, potrivit căreia Ioan, când a fost chemat la apostolat, era un copilandru, un adolescent. Fiind cel mai tânăr, necăsătorit, feciorelnic, sfios şi plăpând, era răsfăţatul lui Isus, aşa cum într-o familie copilul cel mai mic e alintatul şi răsfăţatul părinţilor.

Dar există şi o altă tradiţie, e drept, mai puţin cunoscută, dar mult mai probabilă, care spune că Ioan nu era un tinerel plăpând şi sfios, ci, dimpotrivă, era un tânăr cu un temperament violent. El şi fratele său, Iacob, au cerut nimicirea samaritenilor, care nu i-au lăsat să treacă prin satul lor: „Vrei să facem să cadă foc din cer şi să-i ardă?” De aceea, au rămas cu porecla de „fiii tunetului”. Şi era foarte ambiţios din fire. El a trimis-o pe mama sa la Isus, ca să ceară pentru el şi pentru fratele lui cele două locuri, la dreapta şi la stânga lui Isus, atunci când Isus, după ce îi va fi izgonit cu puterea armelor pe cotropitorii străini din ţară, va urca pe tron ca rege la Ierusalim. Astfel încât, ne spune această tradiţie, Ioan, înainte de a fi ucenic al lui Ioan Botezătorul, apoi ucenic al lui Isus, a făcut parte din mişcarea extremistă, fascistă, a zeloţilor naţionalişti, care luptau cu arma în mână, prin acte de terorism, pentru eliberarea ţării de cotropitorii străini. Tinerii sunt foarte uşor câştigaţi de mişcările extremiste. Hitler, în Germania, a câştigat imediat tineretul. La noi, legionarii au făcut la fel, au cucerit tineretul. Cu puţin timp în urmă, la alegeri, la noi, foarte mulţi tineri au votat pentru un extremist ce promitea să facă ordine în ţară cu mitraliera şi cu execuţii publice pe stadioane.

Dar, odată cucerit de Isus, Ioan s-a lăsat transformat complet de iubirea lui. Era ucenicul pe care îl iubea Isus, dar la fel de bine s-ar putea spune că era ucenicul care îl iubea pe Isus. El singur, dintre toţi apostolii, a fost prezent pe Calvar la răstignirea lui Isus. Tocmai de aceea, lui, şi nu altuia, Isus de pe cruce i-o dă în grijă pe mama sa. Fostul zelot, fostul terorist, devine apostolul iertării şi al iubirii. Spune tradiţia că, ajuns la adânci bătrâneţe, la Efes, nu le mai spunea credincioşilor la predică decât aceste cuvine pe care le repeta mereu: „Copilaşii mei, să vă iubiţi unii pe alţii”. „Părinte Ioane, dar mai spuneţi-ne şi altceva”, îi ziceau credincioşii. „Nu e nevoie. Faceţi acest lucru şi este de ajuns”.

Dacă am ascultat cu atenţie Evanghelia Liturghiei de azi, am remarcat două persoane: Petru şi Ioan. Ei reprezintă cele două chemări, cele două funcţii în Biserică, ce se completează reciproc: autoritatea şi iubirea. Petru reprezintă autoritatea, căci lui i-a spus Isus: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea”. Ioan, ucenicul pe care-l iubea Isus, reprezintă iubirea. Sunt două chemări, două realităţi ce zidesc Biserica şi fără de care Biserica nu poate exista. Sunt două realităţi pe care Dumnezeu le-a unit şi pe care omul nu trebuie să le despartă.

Multe secte însă, în decursul istoriei, au încercat să separe ceea ce Dumnezeu a unit. Au pretins că sunt Biserici ale sfântului Ioan, în care există iubirea, dar nu există autoritatea. Mai ales în zilele noastre, există o mişcare foarte puternică, numită New Age, care pretinde că acum, în jurul anului 2000, când intrăm în Constelaţia Acvariului sau a Vărsătorului, va începe o nouă eră, va veni o nouă Biserică, fără Papa, fără ierarhie, fără episcopi, fără preoţi: locul Bisericii lui Petru, al Bisericii autorităţii, îl va lua Biserica lui Ioan, Biserica iubirii. Dar Cristos aşa a voit să fie Biserica sa: întemeiată pe autoritate şi iubire. Nu numai pe autoritate, căci autoritatea fără iubire ucide. Nici numai pe iubire, căci iubirea fără autoritate e oarbă şi provoacă anarhie.

Ioan, care a avut chemarea iubirii, a respectat în Petru autoritatea. Căci, ajungând la mormântul lui Isus înaintea lui Petru, cum ne spune în Evanghelia de azi, nu a intrat: din respect faţă de Petru, l-a aşteptat, l-a lăsat să intre el mai întâi şi după Petru a intrat şi el, Ioan. Cu durere în suflet ne gândim la acei creştini care părăsesc Biserica Catolică şi se duc la sectari. Câtă rătăcire şi câtă orbire, cât întuneric în minţile acestor dezertori: secta la care se duc, fără Petru, fără Papa, fără ierarhie, fără autoritate, nu poate fi Biserica lui Cristos!

În prima lectură a Liturghiei, Ioan exclamă fericit: „Ceea ce am auzit, ceea ce am văzut cu ochii noştri, ceea ce am pipăit, am atins cu mâinile noastre cu privire la Cuvântul vieţii, la Cristos, aceea vă vestim şi vouă”. Fericirea lui Ioan o trăim şi noi în aceste momente la sfânta Liturghie. Am auzit şi noi Cuvântul vieţii, căci, cum spune Conciliul, ori de câte ori ni se citeşte la Liturghie din Sfintele Scripturi, însuşi Cristos ne vorbeşte. La sfânta Împărtăşanie, asemenea lui Ioan, îl vom privi pe Cristos cu ochii noştri şi îl vom atinge cu mâinile noastre.