en-USro-RO

| Login
13 noiembrie 2019

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Miercuri, 13 noiembrie 2019

Sfintii zilei
Sf. Augustina (Livia), cãlug.
Liturghierul Roman
Miercuri din sãptãmâna a 32-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde, IV
Lectionar
Înț 6,1-11: Ascultați, regilor, și înțelegeți!
Ps 81: Ridicã-te, Dumnezeule, și judecã pãmântul.
Lc 17,11-19: Nu s-a gãsit cine sã se întoarcã și sã-l glorifice pe Dumnezeu decât acest strãin?

Meditatia zilei
Miercuri din sãptãmâna a 32-a de peste an

SFÂNTUL IOAN,
APOSTOL ŞI EVANGHELIST

27 decembrie
5.

 

În duminicile dinaintea Crăciunului s-a făcut auzit mereu glasul sfântului Ioan Botezătorul, căci nimeni nu putea mai bine ca el să ne înveţe cum să ne pregătim pentru venirea lui Isus. Acum, după Crăciun, sfânta Biserică ne propune un alt Ioan, pe sfântul Ioan evanghelistul, pentru că nimeni nu putea mai bine ca el să ne înveţe cum trebuie să-l urmăm pe Cristos. Sfântul Ioan mai este supranumit şi apostolul iubirii.

În predica de astăzi vreau să vă arăt un singur lucru: cum l-a iubit sfântul Ioan pe Isus şi cum îl iubim noi. Dintre toţi apostolii, Mântuitorul nostru cel mai mult l-a iubit pe Ioan. De altfel, în sfânta Evanghelie, Ioan este numit ucenicul pe care îl iubea Isus, ca şi cum numai pe el l-ar fi iubit. Îl iubea fiindcă era cel mai tânăr dintre toţi, era necăsătorit, feciorelnic.

Şi Ioan a răspuns tot prin iubire la iubirea lui Isus. Nu l-a iubit atât prin vorbele sale, cât, mai ales, prin faptele şi viaţa sa. „Copiii mei”, scria el în a III-a epistolă, „nu trebuie să iubim cu vorba şi cu limba, ci cu faptele şi cu adevărul”. Ioan era pescar de meserie. Într-o zi, trecea Isus pe malul lacului Genezaret, tocmai pe când Ioan şi cu fratele său, Iacob, îşi reparau mrejele în barcă. Isus le-a strigat: „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni!” Ioan a părăsit barca, a părăsit peştii, mrejele, uneltele de pescuit, l-a părăsit chiar pe tatăl său, care se trudea cu oamenii tocmiţi, l-a urmat pe Isus şi din clipa aceea nu l-a mai părăsit. L-a iubit atât de mult pe Isus, a ţinut atât de mult la el, încât, într-o zi, pe când Mântuitorul împreună cu apostolii se îndreptau spre Ierusalim, căci se apropiase timpul ca Isus să pătimească şi să moară, deoarece locuitorii răi ai unui sat din Samaria l-au împiedicat pe Isus să treacă prin satul lor, Ioan i-a spus: „Doamne, trimite foc din cer, ca să-i cureţe de pe faţa pământului”. La Cina cea din urmă, Ioan şi-a culcat cu duioşie capul pe pieptul lui Isus, i-a ascultat bătăile inimii. L-a iubit cu tărie şi statornicie pe Isus până la sfârşit. În timpul patimii, când toţi l-au părăsit pe Isus, chiar şi Petru, Ioan l-a urmat până sub cruce, a asistat la lunga lui agonie, i-a privit trupul gol şi însângerat, a suferit împreună cu el. Şi de pe cruce, Isus i-a dat-o în grijă pe Maria, spunându-i: „Iată-o pe mama ta”.

Trecuse mult timp de la moartea lui Isus. Era în jurul anului 92. La Roma, dincolo de Poarta Latină, Ioan a fost judecat şi condamnat la moarte, deoarece refuza să-l recunoască pe împăratul Domiţian drept Dumnezeu. I s-a tăiat părul de pe cap şi apoi a fost băgat încet într-un cazan cu ulei clocotit. A scăpat cu viaţă printr-o minune a lui Dumnezeu, dar chinurile îndurate au fost îngrozitoare, de aceea, pe drept cuvânt, este trecut în numărul martirilor. A fost exilat în insula Patmos. Iată cum l-a iubit sfântul Ioan pe Isus Cristos. Oare la fel îl iubim şi noi? Poate nu îl iubim câtuşi de puţin. Nu simţim în inima noastră nici un pic de dragoste faţă el şi nu facem nimic din dragoste faţă de el. Inima ne este alipită cu totul de lucrurile şi făpturile acestui pământ, iubim averea, plăcerile nepermise, lucrurile pieritoare ale acestei lumi. Dar dacă nu avem iubire faţă de Isus Cristos, orice iubire pământească nu are nici o valoare.

Ne povesteşte o legendă că un om fusese acuzat de crime mari în faţa regelui său. A fost chemat la tribunal pentru a i se da sentinţa de condamnare. El avea trei prieteni, pe care i-a rugat să-l însoţească şi să-l apere în faţa regelui. Primul s-a scuzat, nu putea merge cu el, deoarece se înţelesese cu alţi prieteni să facă un ospăţ, însă i-a dat o haină ca să o aibă cu el la drum. Al doilea l-a însoţit o bucată de drum, apoi s-a întors, spunând că afacerile îl chemau înapoi acasă. Al treilea, pe care omul nu prea îl preţuise şi cu care nu fusese chiar aşa de prieten, s-a oferit să meargă cu el până la tribunal şi să-l apere în faţa regelui. Ce vrea să ne spună legenda? Primul prieten reprezintă averile, bunurile acestui pământ, care la moarte nu ne vor însoţi la judecata lui Dumnezeu; ne vor da doar scândurile pentru sicriu şi hainele cu care vom fi puşi în pământ. Al doilea prieten reprezintă rudele, cunoscuţii, care la moarte ne vor însoţi până la marginea mormântului, până la groapă, apoi se vor întoarce acasă la treburile lor, lăsându-ne singuri. Al treilea prieten este însuşi Isus Cristos, sunt faptele bune pe care le face omul din dragoste faţă de Cristos, este prietenul cel mai bun, care ne va însoţi până în faţa judecătorului după moarte şi ne va apăra la judecata lui Dumnezeu. Din nefericire, acesta este prietenul pe care nu prea îl luăm în seamă, pe care îl iubim cel mai puţin pe pământ.

De ce trebuie să-l iubim noi pe Isus Cristos? Trebuie să-l iubim pentru că, Dumnezeu fiind, el ne-a dat viaţa, ne-a dat şi ne dă tot ce avem nevoie în viaţă: mâncarea, îmbrăcămintea, căldura soarelui, aerul. De aceea, trebuie să-l iubim aşa cum un copil bun îşi iubeşte tatăl ce i-a dat viaţă şi îl îngrijeşte. Dar, mai ales, trebuie să-l iubim pe Isus Cristos pentru iubirea lui cea mare faţă de noi, pentru că a murit pe cruce pentru noi.

La scurt timp după marele război civil din America, un călător vizita cimitirul eroilor din oraşul Nashville. Cimitirul era liniştit. Doar la un singur mormânt un om planta nişte flori. Vizitatorul intră în vorbă cu omul şi îl întreabă: „Cine este înmormântat aici? Tatăl dumitale?” „Nu”. „Atunci, desigur, un frate”. „Nu, nici un frate”. „Atunci, o rudă, un prieten?” „Nu. Îţi voi spune pe scurt întâmplarea. Izbucnise războiul. S-a făcut mobilizarea. Am fost şi eu chemat sub arme. Toţi cei care aveau bani puteau să-şi trimită un înlocuitor, dar eu, sărac, cu o casă de copii, nu aveam cu ce plăti un înlocuitor. Tocmai pe când îmi luam rămas-bun de la ai mei, intră în casă un prieten care voia să-şi ia rămas-bun de la mine. Văzând scena sfâşietoare de despărţire de familia mea, prietenul a rămas mişcat şi mi-a zis: «Ascultă, tu ai familie grea de ţinut, eu sunt necăsătorit, merg eu în locul tău la război». A plecat, dar chiar la prima luptă, un glonte i-a străpuns trupul. A fost dus la spital şi, în câteva zile, a murit şi chiar eu l-am înmormântat. E mormântul lui, îl îngrijesc şi îl înfrumuseţez şi acum”. Terminând, şi-a lăsat capul în jos şi a început să plângă. Când vizitatorul a privit cu atenţie crucea de lemn de pe mormânt, a văzut scrise aceste cuvinte: „Aici zace acela care a murit pentru mine”.

Din cauza păcatului strămoşesc, noi eram condamnaţi la moartea veşnică. Dar Isus Cristos i-a spus Tatălui său ceresc: „Părinte, cruţă-l pe om, vreau să mor eu în locul lui”. Şi, într-adevăr, a venit pe pământ şi a îndurat chinurile şi moartea cea mai grea pentru noi, oamenii. Şi noi cum ne arătăm dragostea, recunoştinţa faţă de Isus, care a murit în locul nostru? Poate ne batem joc de el, căutăm să-l omorâm iarăşi prin păcatele noastre. Câţi nu-l înjură pe el şi lucrurile sfinte? Crucea pe care a murit pentru noi este lucrul cel mai înjurat, apoi este înjurată Biserica sa. Este persecutată Biserica sa, sunt persecutaţi şi batjocoriţi slujitorii săi, preoţii, şi cred că nimeni pe lumea aceasta nu a avut atâţia duşmani câţi a avut şi are Cristos. Iată cum îşi arată oamenii dragostea şi recunoştinţa faţă de un Dumnezeu care a murit pentru ei.

După exemplul sfântului Ioan, să ne umplem şi noi astăzi inimile de dragoste faţă de Isus Cristos. Să-l iubim prin viaţa, prin faptele noastre şi, mai ales, să-l iubim pe Isus în aproapele nostru. „Copiii mei”, ne scrie sfântul Ioan, „nu trebuie să iubim cu vorba şi cu limba, ci cu faptele şi adevărul”. „Iubirea lui Dumnezeu”, scrie el, „ni s-a descoperit din faptul că el şi-a dat viaţa pentru noi; la fel, şi noi trebuie să ne arătăm iubirea noastră dându-ne viaţa pentru fraţii noştri. Iubindu-l în felul acesta pe pământ, vom merita să-l iubim pentru toată veşnicia în cer”.