en-USro-RO

| Login
22 noiembrie 2019

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Vineri, 22 noiembrie 2019

Sfintii zilei
Sf. Cecilia, fc. m. **
Liturghierul Roman
Sf. Cecilia, fc. m. **
Liturghie proprie, prefațã pentru sfinți
roșu, P
Lectionar
Os 2,16.17b.21-22: Acolo mã va urma ca în vremea tinereții ei;
Ps 44: Ascultã, fiicã, privește și pleacã-ți urechea 
Mt 25,1-13: Iatã mirele! Ieșiți-i în întâmpinare!
Meditatia zilei
Vineri din sãptãmâna a 33-a de peste an

SFÂNTUL IOAN,
APOSTOL ŞI EVANGHELIST

27 decembrie
6.

 

Sfântul apostol Ioan, fiul lui Zebedeu şi al Salomeii, a fost, fără îndoială, unul dintre ucenicii la care Isus ţinea deosebit de mult. De aceea, în Evanghelia pe care a scris-o, Ioan nu-şi zice niciodată pe nume, dar îşi zice întotdeauna: „ucenicul pe care îl iubea Isus”. Era şi normal; în grupul de apostoli, Ioan era cel mai tânăr, aproape un copilandru, şi era normal ca Isus să ţină mai mult la el ca la ceilalţi, aşa cum e normal ca, într-o familie, tata şi mama să ţină la copilul cel mai mic mai mult decât la ceilalţi copii. În Sfânta Scriptură stă scris: „Cine iubeşte curăţia inimii îl va avea ca prieten pe rege”. Ioan era feciorelnic, era curat, de aceea, l-a avut ca prieten pe rege, pe Cristos. Pentru acest motiv, Isus a ţinut să-l aibă alături de el la cele mai importante evenimente ale vieţii sale. Ioan este de faţă la învierea fiicei lui Iair, e prezent la schimbarea la faţă a lui Isus, e lângă Isus în timpul agoniei din Grădina Măslinilor, e singurul de faţă dintre apostoli pe Calvar în clipele dureroase ale răstignirii şi morţii lui Isus.

Două sunt momentele care ne vorbesc clar despre iubirea deosebită a lui Isus faţă de Ioan. Primul: La cina cea de taină, Isus, după ce a spălat picioarele ucenicilor, după ce le-a dat trupul şi sângele său ca hrană şi băutură, după ce i-a orânduit ca preoţi ai Noului Legământ, lui Ioan îi rezervă un favor unic: îi îngăduie să-şi plece capul pe pieptul său ca un copil ce se odihneşte la pieptul mamei sale. Ioan este reprezentat în icoane scriind şi având alături un vultur. Vulturul e simbolul său, căci s-a înălţat ca un vultur în cunoaşterea tainelor lui Dumnezeu. De unde a sorbit Ioan înalta lui ştiinţă? Ne-o spun cântările Bisericii: „Fericit este apostolul Ioan, căruia i s-au descoperit tainele cereşti”. El a sorbit tainele Evangheliei din însuşi izvorul sfânt al pieptului Domnului. Şi al doilea moment a fost pe Calvar. Isus de acum părăsea lumea. Nu putea să o lase singură, fără sprijin la bătrâneţe, pe mama lui. Cui să i-o lase în grijă? Nu putea să o lase pe Fecioară decât în seama unui feciorelnic. Şi din înaltul crucii se aud cuvintele adresate Mariei şi lui Ioan: „Femeie, iată-l pe fiul tău. Fiule, iat-o pe mama ta”. Şi din acea zi, Ioan a luat-o la sine pe Maria, îngrijind-o, într-adevăr, ca pe mama sa.

Când apostolii s-au răspândit în lume, Ioan a mers să predice în Asia Mică, stabilindu-se la Efes, astăzi oraş în Turcia, unde a trăit până la adânci bătrâneţe. O tradiţie din primele veacuri ne descrie moartea lui Ioan. Simţindu-şi sfârşitul aproape, el îşi adună comunitatea, se roagă împreună, ţine un discurs de adio, îmbrăţişează şi îşi ia rămas-bun de la fiecare, apoi cere la doi dintre ei să meargă să-i sape groapa. Când groapa e gata, Ioan merge, coboară în ea, îşi aşterne haina pe fundul gropii, îşi face cruce, se culcă şi adoarme în Domnul. Din cauza invaziilor, mai ales a ocupaţiei turceşti, nu se mai ştia unde e mormântul său. Prin anii 1930, deci după aproape 2000 de ani de uitare, mormântul lui Ioan de la Efes a fost redescoperit de o echipă de arheologi austrieci.

Mă voi opri în continuare la două virtuţi ce au strălucit în mod cu totul şi cu totul deosebit în viaţa sfântului Ioan. E vorba despre credinţa şi iubirea lui. Prezenţa lui Ioan pe Calvar, la picioarele crucii, e dovada clară a credinţei sale nezdruncinate. În acele momente de derută, de întuneric, de dezorientare, când toţi ucenicii şi-au pierdut credinţa în Isus şi l-au părăsit, când însăşi credinţa lui Petru s-a zdruncinat, Ioan rămâne neclintit lângă cruce; el crede în continuare că acest Isus, care moare ca un răufăcător de rând, este Mesia, Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu. Aruncarea lui Ioan în cazanul cu ulei clocotit la Roma, deportarea în Insula Patmos pe vremea prigoanei dezlănţuite de împăratul Domiţian, la sfârşitul secolului I, vorbesc despre tăria credinţei lui Ioan.

Literatura creştină din primele veacuri conţine o mulţime de episoade şi povestiri despre preocuparea lui Ioan de a-i aduce pe oameni la credinţă, de a-i converti şi de a-i menţine în credinţa adevărată, ferindu-i de rătăciri, de erezii. Unul dintre aceste episoade ne vorbeşte despre cupa cu otravă băută de Ioan, fără să păţească nimic, pentru a-l convinge pe preotul păgân Aristodem din Efes despre adevărul credinţei lui Cristos. De aceea, uneori Ioan e reprezentat în unele icoane cu o cupă în mână. Un alt episod ne spune că, mergând la baia publică din Efes şi zărindu-l acolo şi pe ereticul Corintus, i-a zis însoţitorului său: „Să plecăm repede de aici, căci s-ar putea întâmpla să se prăbuşească peste noi clădirea din cauza acestui duşman al adevărului”. Sau episodul cu tânărul pe care el l-a convertit, care apoi a părăsit credinţa, ajungând şeful unei bande de hoţi, după care apoi a mers străbătând văile şi munţii, ca să-l caute şi să-l readucă la calea cea bună.

Şi apoi, iubirea sa. Nimeni nu a scris cuvinte mai mişcătoare despre iubire ca Ioan în Evanghelia şi în scrisorile sale. Ajuns la adânci bătrâneţe, nu mai spunea alte cuvinte decât acestea, pe care le repeta mereu: „Copilaşii mei, iubiţi-vă unii pe alţii. Faceţi aceasta şi e de ajuns”. Sfântul Fulgenţiu, unul dintre Părinţii Bisericii de la început, spunea într-o predică de Crăciun: „Dumnezeu a coborât o scară din cer pe pământ şi această scară se numeşte iubire. Pe această scară Cristos a coborât din cer pe pământ şi numai pe această scară se poate urca de pe pământ în cer”. Fără îndoială că pe această scară a iubirii a urcat Ioan la Dumnezeu.

Iată două lecţii pe care sfântul Ioan ni le dă nouă tuturor astăzi. O lecţie de tărie în credinţă. Fără îndoială că nu există nenorocire mai mare pentru un creştin, pentru un catolic, decât aceea de a pierde, de a abandona credinţa. Părinţii să fie convinşi că nenorocirea cea mai mare nu este aceea de a-şi vedea copilul în sicriu, ci aceea de a-şi vedea copilul părăsindu-şi credinţa. Ne-am putea imagina că, dacă s-a terminat cu propaganda oficială ateistă, pericole pentru credinţă nu mai există. Atenţie: cu tot felul de secte ce ne-au invadat ţara, cu tot felul de publicaţii pe care acum oricine poate să le editeze, pericolele adevărate abia acum încep.

Pentru a ne salva credinţa, e nevoie de rugăciune: „Doamne, sporeşte-ne credinţa”. Căci credinţa e darul lui Dumnezeu. E necesară o instrucţie religioasă profundă şi serioasă, e necesară respingerea tuturor ispitelor şi îndoielilor, mai ales în momente de suferinţă, de tulburare, de întuneric. Undeva, într-un oraş, la o casă cu etaj, a izbucnit în toiul nopţii un incendiu. Tata, mama, copiii s-au repezit afară şi priveau disperaţi şi neputincioşi cum flăcările le mistuiau casa. Dintr-odată, observă că cel mic, de 5 ani, lipsea, rămăsese înăuntru. A mai intra înăuntru era imposibil. Deodată, sus se deschide fereastra şi copilul apare ţipând disperat. Tatăl îi strigă: „Sari!” Copilul e înconjurat de flăcări şi fum. Strigă: „Tată, nu te văd!” „Nu-i nimic, te văd eu. Sari!” Copilul se aruncă şi ajunge în braţele tatălui. Sunt şi pentru noi momente de întuneric, de tulburare, când ne vine să spunem: „Doamne, unde eşti? Nu te mai văd”. Răspunsul este acesta: „Te văd eu. Ai încredere, aruncă-te în braţele mele”.

Şi apoi, iubirea. Iubirea de Dumnezeu, care nu se poate despărţi de iubirea de oameni. Căci, zice sfântul Ioan, dacă pretinde cineva că îl iubeşte pe Dumnezeu, pe care nu-l vede, şi îl urăşte pe fratele său, pe care îl vede, acela e un mincinos. Dacă venim la biserică şi îi declarăm lui Dumnezeu: „Doamne, te iubesc din toată inima”, şi, când plecăm din biserică, ne certăm, blestemăm, purtăm ură, suntem mincinoşi, nu-l iubim cu adevărat pe Dumnezeu.

La intrarea în Biserica „Inimii lui Isus” din Lugano, stau scrise aceste cuvinte: „Aici se intră pentru a-l iubi pe Dumnezeu şi se iese pentru a-l iubi pe aproapele”. Continuăm acum sfânta Liturghie rugându-l pe Dumnezeu să ne dea, prin mijlocirea sfântului Ioan, credinţa puternică şi iubirea înflăcărată.