en-USro-RO

| Login
22 noiembrie 2019

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Vineri, 22 noiembrie 2019

Sfintii zilei
Sf. Cecilia, fc. m. **
Liturghierul Roman
Sf. Cecilia, fc. m. **
Liturghie proprie, prefațã pentru sfinți
roșu, P
Lectionar
Os 2,16.17b.21-22: Acolo mã va urma ca în vremea tinereții ei;
Ps 44: Ascultã, fiicã, privește și pleacã-ți urechea 
Mt 25,1-13: Iatã mirele! Ieșiți-i în întâmpinare!
Meditatia zilei
Vineri din sãptãmâna a 33-a de peste an

SFÂNTUL IOAN,
APOSTOL ŞI EVANGHELIST

27 decembrie
9.

 

Credinţa noastră creştină se întemeiază pe trei mistere fundamentale: naşterea, moartea şi învierea lui Cristos; trei mistere pe care noi le medităm în rugăciunea sfântului Rozariu cu misterele sale de bucurie, de durere şi slavă; trei mistere pe care Biserica le celebrează, în ordine, în cele trei zile ale Crăciunului: alaltăieri am sărbătorit întruparea, naşterea Domnului. Dar Biserica doreşte să nu ne oprim aici, ci să descoperim şi celelalte mistere care se ascund îndărătul copilului culcat pe paie în ieslea Betleemului. De aceea ieri l-am sărbătorit pe sfântul Ştefan, martir, ca să ne amintim de răstignirea şi moartea lui Cristos pe cruce.

Astăzi, în sărbătoarea sfântului Ioan, ne propune să facem un pas mai departe şi să medităm învierea Domnului, despre care Ioan dă mărturie în Evanghelia pe care am ascultat-o acum. Ucenicul pe care îl iubea Isus, adică el, Ioan, a alergat în dimineaţa Învierii la mormântul Domnului. Fiind mai tânăr şi mai iute de picior, a ajuns primul la mormânt. Dar n-a intrat, ci l-a aşteptat pe Petru şi l-a lăsat să intre primul. Din respect faţă de Petru: Petru era mai în vârstă, în plus, fusese pus de Cristos şef peste tot grupul apostolilor. Ioan a intrat în mormânt, a văzut şi a crezut: ce a văzut şi ce a crezut? A văzut giulgiul în care fusese înmormântat Isus şi ştergarul care fusese pus pe faţa lui nemişcate, nederanjate pe laviţa pe care fusese aşezat mortul, de parcă trupul lui Isus, s-ar fi aflat încă în ele. Şi ce a crezut? A crezut că Isus nu a fost furat de ucenicii săi noaptea, cum răspândiseră zvonul mincinos evreii, ci a înviat cu adevărat. Căci ce rost avea să-l dezbrace şi să ducă un cadavru gol în spate? Şi dacă l-ar fi dezbrăcat cum ar fi reuşit să lase pânzele în care fusese înfăşurat neatinsă, intacte la locul lor?

În Evanghelia pe care a scris-o, sfântul Ioan niciodată nu-şi spune pe nume; el se numeşte pe sine: ucenicul pe care îl iubea Isus. Nu că pe ceilalţi ucenici Isus nu i-ar fi iubit. Îi iubea pe toţi, dar pentru Ioan avea o predilecţie, o iubire deosebită întrucât era cel mai tânăr, era feciorelnic, curat, singurul care nu era căsătorit. Aşa cum într-o familie părinţii îi iubesc pe toţi copii, dar pentru cel mai mic au o slăbiciune, o dragoste deosebită. De aceea la Cina cea de Taină numai lui Ioan Isus i-a permis să-şi plece capul cu duioşie la pieptul său. În Sfânta Scriptură, în Cartea Proverbelor găsim scrise aceste cuvinte: „Cine iubeşte curăţia inimii îl va avea de prieten pe Rege” (22,11). Datorită curăţiei inimii, Ioan s-a bucurat de o prietenie cu totul specială din partea lui Cristos.

Cele spuse până aici ne-ar putea face să credem că Ioan era o fire delicată, plăpândă, un sentimental timid. Nici într-un caz. Evangheliile ni-l arată a fi, dimpotrivă, un temperament puternic, impetuos, violent, energic, ambiţios, capabil de idealuri înalte, cu o voinţă neînfrântă de a le realiza.

Înainte de a fi ucenicul lui Isus, Ioan a fost ucenicul lui Ioan Botezătorul, iar Ioan Botezătorul impunea ucenicilor săi în pustiu acelaşi stil de viaţă sever; renunţări, posturi; mâncau şi ucenicii ceea ce mânca şi învăţătorul lor: lăcuste şi miere sălbatică, nu puneau alcool în gură, cum nu putea nici învăţătorul lor; un regim de viaţă la care n-ar fi rezistat un tânăr plăpând şi delicat. Intrase în rândul ucenicilor împins de ambiţie. Credea ca atâţia alţii că Ioan e Mesia şi spera că va prinde un post bun când Ioan va pune mâna pe putere la Ierusalim. Dar când Botezătorul declară deschis: Nu sunt eu Mesia, e altul care vine după mine, Ioan îl părăseşte şi se reorientează.

Într-o zi stătea împreună cu un alt ucenic al Botezătorului, cu Andrei şi cu Ioan Botezătorul. Trece Isus pe lângă ei. Botezătorul zice: „Iată Mielul lui Dumnezeu, iată-l pe cel care ia asupra sa păcatele lumii. El este Mesia”. Ioan se ia după Isus. Este primit în rândul ucenicilor săi. Dar cu aceleaşi gânduri ambiţioase: să facă carieră. Într-o zi, o pune pe mama sa, pe Salomeea, să ceară pentru el şi pentru fratele său, Iacob, locurile de la dreapta şi de la stânga atunci când Isus va ajunge rege la Ierusalim. Dar caracterul său vehement apare atunci când Isus trece cu ucenicii săi printr-un sat din Samaria. Locuitorii acelui sat nu-i lasă să treacă. Ioan şi fratele său Iacob îi cer permisiunea lui Isus: vrei să facem să cadă foc din cer şi să-i ardă pe aceşti nemernici? De atunci cei doi fraţi au rămas cu porecla de Boanerges, adică fiii tunetului.

Tăria lui de caracter, curajul lui se vede şi din faptul că în momentul arestării lui Isus, când toţi apostolii au luat-o la fugă, singur Ioan a înfruntat plutonul de execuţie, riscând să fie şi el arestat, l-a urmat pe Isus până la picioarele crucii, fiind de faţă la agonia şi la moartea lui. Are curajul să moară pentru Cristos. În jurul anului 92, la Roma, în apropierea Porţii Latine, este judecat şi condamnat la moarte pentru credinţă în numele împăratului Domiţian. E aruncat într-un cazan cu untdelemn clocotit. E salvat printr-o minune. „Puteţi să primiţi botezul pe care îl voi primi eu?” – l-a întrebat Isus pe Ioan şi pe fratele său când au cerut primele locuri în viitoarea împărăţie. „Putem”, au răspuns ei. Într-adevăr, Isus a fost botezat cu propriul sânge pe cruce, Ioan a fost botezat cu untdelemn clocotit la Roma.

Ioan este ucenicul pe care îl iubea Isus. Dar la fel de bine s-ar putea spune că era ucenicul care îl iubea pe Isus; îl iubea mai mult decât ceilalţi; nu cu o iubire sentimentală, făcută din vorbe, ci cu o iubire concretă, reală, generoasă, capabilă de renunţare, de sacrificiu. Era dintr-o familie înstărită, bogată. Tatăl său, Zebedeu avea o întreprindere, o firmă de pescuit, era patron, avea angajaţi. Când Isus îl întâlneşte pe ţărmul lacului şi îi zice: „Vino după mine!” Ioan părăseşte imediat totul: pe tatăl său, bărcile, năvoadele şi îl urmează pe Isus. „Copilaşii mei, ne spune el în prima sa Scrisoare, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul” (1In 3,18), aşa cum Cristos nu ne-a iubit cu vorba şi cu limba, „dar noi am cunoscut dragostea lui prin aceea că el şi-a dat viaţa pentru noi” (1In 3,16).

Apostolul Ioan a sorbit sfinţenia din trei izvoare, din trei devoţiuni. Mai întâi a fost Euharistia. Ioan e apostolul Euharistiei. El e singurul care relatează discursul referitor la Euharistie pe care Isus l-a ţinut în sinagoga din Cafarnaum, ca şi discursul euharistic ţinut de Isus la cina cea de taină. Şi tot pe el îl trimite Isus, împreună cu Petru să pregătească sala, cenacolul, unde Isus avea să celebreze prima Euharistie în Joia Sfântă.

În al doilea rând: devoţiunea către Inima lui Isus. Ioan este apostolul Inimii lui Isus. La Cina cea de Taină, şi-a plecat capul pe pieptul lui Isus, i-a ascultat bătăile inimii. A fost singurul care a văzut pe Calvar cum soldatul roman i-a străpuns inima cu suliţa; a văzut cum din inima lui a ţâşnit sânge şi apă.

În sfârşit, devoţiunea către Maica Domnului pe care Isus i-a dat-o de mamă pe Calvar: „Iată Mama ta!” Şi din acel moment a luat-o la el pe Maria. Cât de frumoasă trebuie să fi fost viaţa lui Ioan în anii pe care i-a petrecut alături de Maica Domnului! Trei lucruri pe care le implorăm astăzi de la sfântul Ioan: o dragoste sinceră şi o devoţiune profundă faţă de sfânta Euharistie, faţă de Inima lui Isus, faţă de preacurata Fecioară Maria.