en-USro-RO

| Login
20 noiembrie 2019

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Nu au fost gasite articole.

Anul B
2.

 

Acum 2000 de ani, pe una dintre străzile orăşelului Nazaret se afla o căsuţă săracă şi retrasă, care nu se deosebea cu nimic de celelalte case, care nu atrăgea cu nimic extraordinar privirile oamenilor, dar care atrăgea necontenit privirea lui Dumnezeu asupra sa. Casa aceasta săracă adăpostea sub acoperişul său trei fiinţe: un bărbat cu nevasta sa şi un copil. Bărbatul se numea Iosif, era de meserie lemnar. Lumea care trecea pe stradă îl vedea în micul său atelier cu mâinile suflecate, cu şorţul în faţă şi creionul de lemnar după ureche, cu ferăstrăul sau rindeaua în mână, ocupat de dimineaţa până seara cu lucrul său; fie că lucra la o căruţă, fie că făcea o masă, un scaun sau un alt obiect. Toţi vedeau în el un simplu lemnar şi nimeni nu bănuia câtuşi de puţin că acest umil meseriaş avea dese convorbiri cu Îngerii Domnului, că el îl creştea în casa sa pe Fiul lui Dumnezeu, că îl învăţa meserie pe Creatorul cerului şi al pământului. El făcea mici afaceri cu oamenii, se angaja să le facă altora fie o casă, fie o şură, fie un gard, dar el era cel căruia Dumnezeu îi încredinţase cel mai mare secret şi cea mai mare afacere din istoria omenirii: mântuirea neamului omenesc.

Pe soţia sa o chema Maria. Când mergea să scoată apă de la fântână, când mergea să spele rufele la râu, cine ar fi bănuit că ea e fecioară, că ea îl născuse pe Mesia prin lucrarea Duhului Sfânt? Ea torcea, ţesea, cârpea îmbrăcămintea, pregătea de mâncare, deretica prin casă ca oricare altă gospodină. Şi totuşi, ea era aceea căreia îngerul îi spusese: „Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine”; ea era aceea care verişoarei sale, Elisabeta, îi spusese: „Toate neamurile mă vor numi fericită”.

Pe copil îl chema Isus; era bun, cuminte, ascultător şi foarte inteligent. Totuşi, prin nimic extraordinar nu atrăgea atenţia altora. Ba chiar printre copiii de seama lui erau unii care păreau mult mai inteligenţi decât el. O singură dată şi-a manifestat înţelepciunea în faţa altora, când avea 12 ani. Fusese dus de părinţii săi la templu, la Ierusalim, şi s-a rătăcit de părinţii săi. A rămas trei zile în templu, a intrat în vorbă cu preoţii şi învăţaţii Legii şi a dat nişte răspunsuri ce i-a lăsat pe aceştia cu gura căscată de mirare, căci nu mai întâlniseră în viaţa lor un copil care la 12 ani să cunoască atât de bine Scripturile şi să dea dovadă de atâta înţelepciune. Dar părinţii l-au găsit, l-au adus acasă şi şi-a reluat viaţa obişnuită. Îl ajuta pe tatăl său la atelier, mergea cu el când avea de lucrat la altcineva, începuse să prindă şi el meseria şi creştea, după cum spune Sfânta Scriptură, în vârstă, în har şi înţelepciune înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Arhanghelul Gabriel îi vestise mamei sale: „Vei avea un Fiu care va fi mare; se va chema Fiul Celui Preaînalt, Dumnezeu îi va da tronul lui David şi împărăţia sa nu va avea sfârşit”. Oare arăta el ca un rege? Maria şi Iosif îl vedeau stând pe tron? Nu, ci ei îl vedeau intrând seara în bucătărioară obosit ca orice lucrător care munceşte o zi întreagă şi se aşeza pe un scăunaş lângă focul din vatră pe când mama sa pregătea ceva de mâncare. Era el Fiul celui Preaînalt? Mesia cel aşteptat de veacuri? Regele, judecătorul celor vii şi al celor morţi? Da! Părinţii săi ştiau aceasta, îl adorau în inimile lor şi, în linişte, admirau planurile şi misterele lui Dumnezeu. În casa aceasta exista atâta pace, atâta linişte, atâta armonie! În ea nu s-a iscat niciodată nici o neînţelegere, nu s-a auzit nici o ceartă, nici un blestem, nici o înjurătură! Iată cum arăta sfânta familie din Nazaret, pe care Biserica o propune astăzi ca model de imitare pentru fiecare familie creştină. Fiecare familie trebuie să asemene cu familia din Nazaret prin două lucruri: printr-o frică sfântă de Dumnezeu şi prin dragostea reciprocă între membrii familiei.

În familia din Ierusalim era frica de Dumnezeu; voinţa lui Dumnezeu era respectată în toate şi cu orice preţ; se respecta postul impus de Lege, se sfinţea sâmbăta, mergeau cu toţii la sinagogă, iar o dată pe an făceau pelerinajul la Ierusalim, aşa cum impunea legea. 140 km dus şi 140 întors era lucru greu; mergeau pe jos, pe drumuri proaste, prin munţi. Şi, deşi nu erau obligaţi să meargă copiii şi femeile, totuşi, spune Sfânta Scriptură că Isus şi Maria mergeau în fiecare an, de Paşti.

Dar ceea ce le dădea lor puterea de a respecta în toate voinţa lui Dumnezeu era rugăciunea. Când cădea seara, Iosif îşi închidea atelierul şi, după ce stăteau la masă şi îşi refăceau puterile fizice, îşi refăceau puterile sufletului cu hrana rugăciunii. Se aşezau toţi trei în genunchi şi se rugau cu glas tare lui Dumnezeu. Nu acelaşi lucru s-ar putea spune că se petrece în toate familiile din zilele noastre. Dacă atâtea familii sunt distruse, dacă sunt atâtea nenorociri şi neînţelegeri, e pentru că în familie nu se îndeplineşte voinţa lui Dumnezeu, pentru că nu domneşte spiritul de rugăciune. Nu se ascultă cu regularitate sfânta Liturghie, nu se ţin posturile, se calcă în picioare legile sfintei căsătorii ş.a.m.d. Deseori îi auzim pe părinţi spunând: „E zadarnic, din copilul meu nu se mai poate scoate nimic bun, e neascultător, răspunde înapoi, nu se gândeşte la jertfele pe care le-am făcut noi pentru el”. Dar cum ar vrea oare un tată sau o mamă să le fie copiii ascultători, atâta vreme cât ei nu ascultă de Tatăl ceresc? Atâta vreme cât înjură, atâta vreme cât nu se roagă, atâta vreme cât nu păstrează fidelitatea conjugală? De cele mai multe ori, copiii sunt răi şi neascultători din cauză că părinţii sunt neascultători faţă de voinţa lui Dumnezeu.

Diogene, filosoful grec din vechime, despre care v-am amintit şi altă dată, a auzit într-o zi pe stradă pe un copil care rostea cuvinte urâte. Se uită la el, îl recunoaşte şi nu-i spune nimic. Pleacă îndată, îl caută pe tatăl copilului şi, când îl găseşte, fără să-i spună ceva, îi dă o palmă peste gură. „De ce mă loveşti?”, îl întreabă omul. „Pentru cuvintele urâte pe care le-a pronunţat gura copilului tău. Tu eşti de vină”. Filosoful avea dreptate. Copiii sunt răi, de obicei, pentru că părinţii ori nu le dau educaţie bună, ori pentru că le dau exemplu rău. Dacă părinţii vor să aibă copii buni şi ascultători ca Isus, mai întâi ei trebuie să fie buni şi evlavioşi ca Iosif şi Maria din Nazaret.

Mai departe, în sfânta Familie domnea dragostea. Nimeni nu trăia pentru sine, pentru propria sa plăcere, ci fiecare căuta să se uite pe sine, fiecare se dăruia pentru ceilalţi, căuta numai plăcerea, numai fericirea celorlalţi. Iosif lucra ziua întreagă, transpira să câştige un ban pentru susţinerea Mariei şi a lui Isus. Nu aştepta nici o răsplată aici, pe pământ, şi, când i-a venit ceasul, a închis ochii, a murit şi a mers să-şi ia răsplata în cer. Maria nu trăia decât pentru Isus şi pentru soţul ei preacurat. Gândurile, munca, ziua întreagă erau pentru ei. Se străduia să nu le lipsească nimic, căuta ca ei să găsească locuinţa cât mai curată, cât mai plăcută. Isus, parcă uitând că este Creatorul, s-a făcut supus creaturilor, îndeplinea cu grabă ce îi spuneau părinţii şi era atent să le ghicească chiar şi gândurile şi dorinţele.

Oare câte familii moderne se aseamănă cu familia din Nazaret? Oare în câte familii membrii se dăruiesc cu totul pentru fericirea, pentru binele celorlalţi? Deseori în familiile noastre tatăl este un despot egoist, care vrea să fie slujit, vrea să se bucure de unul singur. Dacă munceşte, o mare parte din câştig îl cheltuieşte pentru distracţia sa, pentru capriciile sale. Soţia, ca protest, face la fel, şi, de aici, certurile, neînţelegerile, discordiile. Şi, în loc de două inimi unite, sunt două inimi egoiste, care vin mereu în conflict. Şi dacă doi părinţi de aceştia cresc copii, nu o fac cu scopul pe care l-a lăsat Dumnezeu, de a procura locuitori pentru cer, ci numai pentru propria lor satisfacţie egoistă. Îi alintă, îi răsfaţă, îi privesc ca pe nişte idoli, iar când aceştia devin mari, aproape în mod sigur devin neascultători, răi, şi le dau cu piciorul părinţilor lor.

În casa din Nazaret toţi trăiau fericiţi, căci domnea dragostea. De aceea, Isus, 30 de ani din cei 33 pe care i-a trăit, i-a petrecut în casa părintească. Pe când, în zilele noastre, multe case parcă sunt hanuri. Membrii familiei vin acasă numai pentru a mânca şi pentru a dormi, dar dragostea lipseşte. Iar copiii când cresc mari îşi iau lumea în cap.

Spune Sfânta Scriptură că Maria păstra toate cuvintele lui Isus în inima sa, adică se gândea la ele, le medita şi, pentru faptul că le punea în practică, răspândea în jurul său atâta bucurie, era farmecul căminului din Nazaret. Şi desigur că şi Iosif făcea lucrul acesta. Dacă toţi părinţii ar face acelaşi lucru, dacă toţi ar păstra în inimile lor cuvintele lui Isus auzite din gura preotului, viaţa din familii s-ar schimba. Şi eu, la începutul acestui an, nu pot să vă doresc ceva mai nimerit decât ca pacea, armonia, înţelegerea, fericirea ce domneau în familia din Nazaret să le reverse bunul Dumnezeu şi asupra familiilor dumneavoastră.