en-USro-RO

| Login
4 august 2020

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

SFÂNTA MARIA,
NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU
1 ianuarie (Anul Nou)
3.

 

Începem astăzi un an nou şi ne aflăm acum în casa lui Dumnezeu, ca să-l începem bine sub privirea preacuratei Fecioare Maria şi a Copilului pe care ea îl ţine în braţe. Este ziua când se fac urări. Biserica, mama noastră, în prima lectură a Liturghiei, ne face şi ea o urare. Ne adresează cuvintele cu care preoţii binecuvântau poporul în Vechiul Testament: „Iahve să te binecuvânteze şi să te păzească. Iahve să-ţi lumineze faţa şi să se îndure de tine. Iahve să-şi îndrepte faţa spre tine şi să-ţi dăruiască pacea”.

Binecuvântarea şi-a găsit plinătatea în Cristos. Dumnezeu şi-a descoperit în Vechiul Testament numele: Iahve, dar nu şi-a descoperit faţa. Lui Moise, dornic să-i vadă faţa, Dumnezeu îi răspunde cu un refuz: „Nu poate cineva să vadă faţa mea şi să mai rămână în viaţă”. În Noul Testament, Dumnezeu îşi descoperă un alt nume: numele lui este Isus şi copilul venit pe lume îl primeşte la opt zile după naştere, când este tăiat împrejur. Dar, de data aceasta, Dumnezeu îşi descoperă nu numai numele, ci şi faţa. Faţa copilului pe care Maria îl ţine în braţe e faţa văzută a Dumnezeului nevăzut. Acum, într-adevăr, Dumnezeu îşi îndreaptă faţa spre noi. Astfel, o putem vedea şi să rămânem totuşi în viaţă.

Numele lui Isus, pe care îl sărbătorim astăzi, tradus, înseamnă „Cel Care Mântuieşte”. El este Mântuitorul. Aşa l-au vestit îngerii în noaptea Crăciunului: „Astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor”. Evanghelia sărbătorii de astăzi ne prezintă în jurul ieslei fiinţele umane ce au beneficiat cele dintâi de mântuirea adusă de Isus. Prima e Maria, care, în calitate de Mamă a lui Dumnezeu, a fost chemată să colaboreze cu Fiul ei la lucrarea de mântuire a lumii. Aducându-l pe lume pe Mântuitorul, ea a împlinit ceea ce Dumnezeu a prezis la început, când primii oameni au căzut în păcat: o femeie va zdrobi capul şarpelui infernal, îl va învinge pe Satana.

Pentru prima dată, maternitatea sfintei Fecioare Maria a fost celebrată pe data de 1 ianuarie, la Roma. Şi s-a celebrat într-o biserică numită Sancta Maria Antiqua – cea mai veche biserică a Maicii Domnului din Roma, construită lângă templul zeiţei Vesta. Aici trăiau vestalele, acele fecioare păgâne care aveau misiunea de a veghea şi întreţine permanent focul sacru ce nu trebuia să se stingă, aprins în cinstea zeiţei Vesta. Circula o legendă la vremea aceea, potrivit căreia, în fiecare an, la începutul anului, venea un balaur şi înghiţea o vestală, o fecioară de la templu. Creştinii au voit să arate lumii că Dumnezeu a trimis în lume o fecioară cu numele Maria, pe care balaurul nu a putut să o înghită, dar care l-a învins ea pe balaur, pe şarpele infernal, pe Satana.

Îl mai găsim lângă iesle pe Iosif, bărbatul care a primit de la Dumnezeu misiunea de a-l adăposti, de a-l îngriji, de a-l hrăni pe Mântuitorul venit în lume. Îi mai găsim îl jurul ieslei pe primii invitaţi de onoare, chemaţi la el de Mântuitorul: pe păstori. Drojdia societăţii, marii păcătoşi. Nu cunoşteau legea lui Dumnezeu, nu o puneau în practică. Stând tot timpul la stână, nu mergeau sâmbăta la sinagogă, nu ţineau sărbătorile, nu mergeau în pelerinaj la templu, atacau călătorii la drumul mare. Rabinii spuneau că face păcat mare cine cumpără de la ei lână sau brânză şi, dacă un cioban cădea într-o groapă, n-aveai voie să-l scoţi afară, trebuia să fie lăsat acolo să moară. Erau oameni păcătoşi, dar care se recunoşteau cu umilinţă şi sinceritate păcătoşi. Ei nu numai că au beneficiat de mântuirea lui Isus, care a venit în lume pentru cei păcătoşi, dar au fost cei dintâi ce au dus în lume Vestea cea Bună, Evanghelia, care l-au predicat pe Cristos. Plecând de la iesle, ei le spuneau tuturor ce au văzut şi au auzit despre Prunc. Copilul din braţele Mariei este Stăpânul timpului şi al veşniciei.

Mântuitorul ne face astăzi un cadou, un dar preţios: timpul unui nou an, la capătul căruia sperăm să ajungem cu bine. E un dar preţios, căci ne este dat să lucrăm la mântuirea noastră veşnică. Nu avem dreptul să-l irosim. Un om mergea pe timp de noapte de-a lungul unui râu. La un moment dat, s-a împiedicat de un săculeţ plin cu pietre, pe care îl răsturnă. Ca să se distreze, lua din când în când câte o piatră şi o arunca în râu. Îi făcea plăcere să audă zgomotul pe care îl făceau pietrele căzând în apă. Când a ajuns acasă, mai avea în sac două pietre, şi atunci a observat că sacul fusese plin cu diamante, cu pietre preţioase. Toate minutele vieţii noastre sunt ca nişte pietre preţioase. Aşa cum un casier trebuie să dea cont de fiecare leu din sutele de milioane sau miliarde care îi trec prin mâini, tot astfel, un om, care trăieşte în medie 70 de ani, va da cont în faţa lui Dumnezeu de fiecare minut din cele 37 de milioane de minute ale vieţii sale. De aceea, ne rugăm acum cu psalmistul: „Învaţă-ne (Doamne) să numărăm bine zilele noastre, ca să dobândim înţelepciunea inimii” (Ps 90,12).

Vă fac şi eu o urare la această sfântă Liturghie. E urarea cu care am început Liturghia şi cu care o voi sfârşi. Iar urarea mea este: „Domnul să fie cu voi!” Copilul din braţele Mariei este Emanuel, adică „Dumnezeu este cu noi”. El să fie cu voi în toate zilele anului în care am intrat. Nu vă urez bogăţii, nici bani, nici putere, nici viaţă lungă, nici bucurie, nici haruri, nici pace sufletească. Dar vă urez ca Domnul, Stăpânul tuturor bogăţiilor, Stăpânul vieţii, izvorul tuturor bucuriilor, el, care este pacea noastră, să fie cu voi. Dacă îl aveţi pe el în casele voastre, în inimile voastre, dacă el va fi cu voi oriunde veţi merge, în tot ce faceţi, veţi avea totul. Căci ne întrebăm ca apostolul Pavel: „Dacă Dumnezeu ni l-a dat pe însuşi Fiul său, cum nu ne va da totul împreună cu el?” (Rom 8,32).