en-USro-RO

| Login
15 noiembrie 2019

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Vineri, 15 noiembrie 2019

Sfintii zilei
Ss. Albert cel Mare, ep. înv. *; Leopold al III-lea
Liturghierul Roman
Vineri din sãptãmâna a 32-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde (alb), IV
Lectionar
Înț 13,1-9: Dacã au putut sã pãtrundã tainele universului, cum de nu l-au descoperit pe Domnul lui?
Ps 18: Cerurile dau mãrturie despre slava lui Dumnezeu.
Lc 17,26-37: Așa va fi în zilele Fiului Omului.
Meditatia zilei
Vineri din sãptãmâna a 32-a de peste an

SFÂNTA MARIA,
NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU
1 ianuarie (Anul Nou)
7.

 

Suntem în prima zi a anului. Încă un an din viaţa noastră a trecut, încă 365 de zile, cu multele lor suferinţe şi necazuri şi cu puţinele lor bucurii, au dispărut pentru totdeauna. Dacă privim în jurul nostru, vedem că unii dintre aceia care au ascultat anul trecut predica din ziua de Anul Nou nu mai sunt printre noi, au murit; pentru ei, anul N. a fost ultimul din viaţă. Dacă vom privi la anul în jurul nostru, vom vedea că iarăşi câţiva dintre aceştia, care suntem acum de faţă, nu vor mai fi. Pentru câţiva dintre noi, anul N. va fi ultimul an viaţă. Pentru cine anume? Nu ştim. Fiecare dintre noi, fie că e tânăr, fie că e bătrân, poate muri în orice clipă. De aceea, am găsit potrivit să vă vorbesc în predica aceasta, câteva minute, despre timp. Nimic nu este mai preţios în viaţa omului decât timpul, şi totuşi, nimic nu este mai puţin preţuit şi mai mult risipit decât timpul. Noi ne plângem că am pierdut un proces, că am pierdut o sumă de bani sau un lucru oarecare, dar ne plângem aşa de rar şi ne facem atât de puţine remuşcări că am pierdut timpul. Timpul ne-a fost dat de Dumnezeu ca să facem binele, şi astfel, să câştigăm împărăţia cerului. Dar noi îl folosim atât de puţin în acest scop! S-ar părea că Diavolul cunoaşte mai bine decât noi valoarea timpului, căci nu lasă nici o clipă neîntrebuinţată, zi şi noapte ne ispiteşte.

Timpul este atât de valoros, încât spune sfântul Bernardin de Suria că „o clipă valorează cât Dumnezeu, căci noi, într-o singură clipă, putem stârni în inima noastră un act de părere de rău pentru păcatele noastre şi, în felul acesta, câştigăm împărăţia cerului”. Timpul este un tezaur pe care îl preţuim numai în viaţa aceasta. Timpul nu există nici în cer, nici în Iad. Iadul răsună de strigătele disperate ale celor condamnaţi: „Ah, dacă noi am avea numai o singură oră, am şti ce să facem cu ea!” În al doilea rând, timpul vieţii noastre este scurt. „Ca o umbră ce trece este timpul nostru” – spune Sfânta Scriptură. Timpul care a trecut nu este lung, căci nu mai există, aşa cum haina pe care am purtat-o acum 30-40 de ani nu este nici lungă, nici scurtă, căci nu mai există. Timpul viitor nu este lung, căci nu există încă, precum o haină pe care o vom purta peste 30-40 de ani nu este nici scurtă, nici lungă, căci nu o avem încă. Numai prezentul este în mâinile noastre, şi acesta, clipă după clipă, zboară atât de repede!

Timpul nu se opreşte în loc, iar viaţa noastră e atât de scurtă, şi totuşi, noi nu ne dăm seama destul de bine de lucrul acesta! În regiunea Bosforului, există o insectă cu patru picioare şi patru aripi, care nu trăieşte decât o zi. Dimineaţa se naşte, pe la 10.00 e în floarea tinereţii, la 12.00 e în puterea vârstei, seara e bătrână, iar la apusul soarelui moare. Dar ceea ce este mai interesant la această insectă este faptul că, deşi trăieşte numai câteva ceasuri, ea îşi dă silinţa să-şi adune hrană ca şi cum ar trăi cât celelalte vieţuitoare. La fel suntem şi noi, oamenii. Trăim câţiva ani pe acest pământ şi agonisim atâta, ca şi cum am avea de trăit sute de ani. Pe lângă faptul că viaţa noastră este scurtă, timpul, odată trecut, nu se mai întoarce şi, odată pierdut, este pierdut pentru totdeauna. Cine dintre noi se mai poate întoarce la anii copilăriei? Cine dintre cei bătrâni mai pot deveni iarăşi tineri?

Abia pe patul de moarte, ne vom da seama ce înseamnă timpul pierdut. Sfântul Grigore ne povesteşte că un om bogat, care trăise toată viaţa în păcate, fiind pe patul de moarte, a văzut o mulţime de diavoli ce voiau să-l ia în primire. „Mai lăsaţi-mă”, strigă el, „daţi-mi timp până mâine!” „Nebunule”, îi spun diavolii, „până acum ai avut atâta timp şi l-ai pierdut păcătuind, şi acum mai ceri timp?” Alături de el se afla fiul său. „Copilul meu, dragul meu, ajută-mă”, îl imploră el, zvârcolindu-se de la un capăt la altul al patului. Şi, în felul acesta, strigând ca un disperat, nenorocitul şi-a dat sufletul.

Cum putem noi folosi bine timpul? În primul rând, trăind în harul sfinţitor. Sufletul nostru, dacă nu este în harul sfinţitor, nu câştigă nici un merit pentru cer. Timpul petrecut în această stare n-are nici un folos pentru veşnicie. Suferinţele, rugăciunile, faptele noastre bune nu-şi au nici o răsplată, căci sufletul nostru este mort, şi un cadavru, un om mort, nu-şi poate agonisi nimic, de ar sta şi 200 de ani în sicriu. Sfinţii ştiau într-adevăr să folosească bine timpul; ei erau chiar zgârciţi cu timpul. De pildă, sfântul Alfons a făcut vot să nu piardă nici măcar o clipă fără rost. Iar noi pierdem poate ore întregi cu mâinile pe piept, stând la taifas, discutând despre unul şi despre altul. Când sfântul Camil de Lellis se afla într-un cimitir, exclama: „Dacă morţii îngropaţi aici ar putea să revină iarăşi la viaţă, ce n-ar face ei pentru viaţa veşnică? Iar eu, care dispun încă de timp, ce fac pentru sufletul meu?” Timpul ne-a fost dat ca să facem binele, să câştigăm cât mai multe merite pentru cer. „Cât mai avem timp”, ne spune sfântul Pavel, „să săvârşim binele”. Dacă nouă ni s-ar spune: „Cât pământ poţi înconjura într-o oră, e al tău”, sau „Câţi bani vei număra într-o oră, vor fi ai tăi”, am pierde măcar o singură clipă? Şi totuşi, timpul preţios, prin care am putea câştiga atâtea merite pentru cer, noi îl pierdem în distracţii, în discuţii fără rost, în vanitate.

Împăratul Alexandru cel Mare, auzindu-i pe filosofi spunând că sunt mai multe lumi, a început să ofteze. „Pentru ce oftezi?”, l-au întrebat ei. „Pentru că mă gândesc”, a răspuns, „că, la vârsta mea, nu am reuşit să cuceresc nici una”. La fel trebuie să spunem şi noi; poate că suntem bătrâni, poate că părul a început să ni se albească, dar până acum n-am cucerit nici un colţişor din împărăţia lui Dumnezeu; până acum, degeaba am trăit pe lume. Poate că ne-am crescut copiii, i-am aranjat la casele lor, ne-am făcut o situaţie oarecare, dar dacă ne-am mulţumit numai cu aceasta, pentru veşnicie n-am făcut nimic, am pierdut timpul. Dar poate va spune cineva: „La bătrâneţe o să-mi văd şi eu de suflet, am să fac atunci fapte bune”. Dar cine ne asigură că vom ajunge la bătrâneţe? Cât timp mai avem, să săvârşim binele.