en-USro-RO

| Login
17 noiembrie 2019

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Nu au fost gasite articole.

DUMINICA A II-A DUPĂ CRĂCIUN
1.

 

Legea Vechiului Testament poruncea ca femeia ce va naşte un copil, în cea de a patruzecea zi după naştere, să meargă la templu, ca să se cureţe prin rugăciune. Preacurata Fecioară Maria, deşi îl zămislise pe Isus în chip minunat şi rămăsese fecioară şi după naştere, şi nu era supusă legii de curăţăre, totuşi, din smerenie, s-a supus şi ea acestei legi. Se prezintă deci la uşa templului şi se supune slujbei de curăţare. A adus cu ea în dar doi porumbei, darul celor săraci, căci nu avea de unde să aducă un miel, aşa cum obişnuiau să aducă cei bogaţi la o asemenea ocazie. Slujba era pe sfârşite, când intră Simeon, un bătrân slujitor al templului. Pentru credinţa lui puternică şi pentru viaţa cinstită, Dumnezeu îi făgăduise că nu va muri înainte de a-l fi văzut pe cel aşteptat de neamuri, pe Mesia. Adânc mişcat şi plin de fericire, îl ia în braţele sale tremurătoare şi, ridicându-şi ochii spre cer, rosteşte: „Acum, slobozeşte-l, Doamne, pe robul tău în pace, căci au văzut ochii mei mântuirea ta, pe care ai făgăduit-o înaintea tuturor popoarelor”. Maria şi Iosif rămân adânc impresionaţi de credinţa acestui bătrân şi cuvintele lui le umplu inimile de bucurie şi de mulţumire. Dar această bucurie încetează când bătrânul Simeon adaugă: „Pruncul acesta este semnul ce va stârni împotrivire, e pus spre prăbuşirea şi ridicarea multora din Israel. Şi o sabie ascuţită va străpunge inima mamei sale”. Acest copil va fi semnul căruia i se va sta împotrivă.

Asupra acestor cuvinte vreau să mă opresc în predica de astăzi. Cuvintele bătrânului Simeon s-au adeverit întocmai. În timpul vieţii sale pământeşti, Isus Cristos a avut atâţia duşmani, a fost atât de persecutat! De câte ori nu au încercat duşmanii lui să-l omoare, şi până la urmă tot l-au omorât, după ce l-au schingiuit în tot felul! Dar persecuţia lui Cristos nu a încetat pe cruce. De două mii de ani, Cristos este mereu persecutat, când într-o parte, când în alta a lumii. Cine persecută Biserica, pe Cristos îl persecută, deoarece Biserica este trupul mistic al lui Isus Cristos. Şi drumul dureros, pe care l-a parcurs Cristos până la Calvar, îl parcurge în continuare Cristos de 2000 de ani încoace. În drumul spre Calvar, Isus a găsit câţiva care să-l ajute, să-l mângâie, să-i aline suferinţa; a fost Simon din Cirene, care i-a dus puţin crucea, au fost Veronica şi alte câteva femei credincioase, care l-au plâns, l-au mângâiat şi l-au însoţit pe Cristos până la locul răstignirii; restul au fost numai duşmani, care l-au batjocorit, l-au chinuit, l-au omorât.

La fel, de două mii de ani încoace, au fost şi sunt persoane care l-au iubit şi îl iubesc pe Cristos, îl compătimesc, îl urmează. Dar aceştia sunt puţini. Puţini sunt creştini convinşi, care îl urmează cu seriozitate pe Cristos. Mulţi, poate cei mai mulţi, se ruşinează, îşi bat joc de el, încearcă să-l omoare prin păcatele lor, îl persecută. Nimeni pe pământul acesta nu a avut atâţia duşmani câţi a avut Cristos. Astăzi, când sunt aproape două mii de ani de când a murit, el este urât, este persecutat, are atâţia duşmani. El este şi va fi până la sfârşitul lumii semnul ce va stârni împotrivire.

Au existat pe lumea aceasta atâţia oameni mari: Cezar, Alexandru Macedon, Napoleon. Dar în zilele noastre sunt daţi cu totul uitării, nu-i mai ia nimeni în seamă, nu se scriu cărţi împotriva lor, cum se scriu astăzi împotriva lui Cristos. Şi dacă ar zice cineva: „Eu cred în Cezar sau Napoleon, îl cinstesc, mă închin lui, urmez viaţa lui”, nu-i zice nimeni nimic, nu este persecutat, nu este criticat, nu este dat afară din serviciu, nu-i face nimeni nici o greutate. Dar aceia care cred în Cristos şi îl urmează cu adevărat, câte au de îndurat! În toate timpurile, când într-un loc, când în altul, Cristos a fost persecutat. Duşmanii care l-au răstignit pe Cristos pe Calvar, după ce l-au ucis şi l-au îngropat, au crezut că au scăpat de el pentru totdeauna. Dar s-au înşelat; a treia zi el a înviat. La fel s-a întâmplat în decursul veacurilor şi se întâmplă şi acum. Duşmanii lui Cristos cred că uneori reuşesc să-l doboare, să distrugă credinţa în El, dar se înşală. Cristos domneşte, stăpâneşte, biruieşte. Credinţa în Cristos este înfloritoare ca şi la început.

Acum câţiva ani în urmă, un socialist francez, deputatul Roux, spunea aceste cuvinte la o conferinţă de partid din Rouen: „Am vizitat cimitirul în care noi, cu multă pompă, înmormântaserăm sicriul cu trupul neînsufleţit al catolicismului. Am ridicat piatra de pe mormânt, am dat-o la o parte, dar trupul nu mai era acolo. Plin de sănătate, catolicismul alerga printre mormintele altora”. De aceea, ar trebui să înţeleagă duşmanii lui Cristos şi ai Bisericii că, oricât s-ar căzni, oricât s-ar chinui, nu-l vor putea doborî pe Cristos, şi nici Biserica sa. Şi nu numai că nu au reuşit şi nu vor reuşi să facă lucrul acesta, dar duşmanii lui Cristos, dacă cercetăm puţin istoria, constatăm că au sfârşit-o întotdeauna rău.

Primul prigonitor al lui Cristos a fost Irod, ucigaşul copiilor, al pruncilor nevinovaţi. Dar tot el a fost şi primul asupra căruia s-a abătut mânia lui Dumnezeu. A putrezit aproape de viu. A fost ars cu încetul de o febră puternică, era sfâşiat de dureri intestinale, trupul i s-a umflat şi i s-a învineţit, se zbătea în convulsii, aerul dimprejurul lui era de nesuportat din cauza viermilor ce îi rodeau trupul putred. Celălalt Irod, numit Antipa, la care a fost purtat Isus în timpul patimilor şi l-a socotit pe Isus drept nebun, a murit exilat, alungat dintre oameni. Pilat a rătăcit şi el din loc în loc şi, până la urmă, s-a sinucis. Iuda, care l-a vândut pe Isus, s-a spânzurat de un copac. Toţi împăraţii romani care i-au prigonit pe creştini au avut parte de o moarte năprasnică.

Scriitorul creştin din primele veacuri ale Bisericii, Lactanţiu, a scris în acest sens o carte pe care a intitulat-o Moartea prigonitorilor, şi ne arată cum au murit împăraţii care au persecutat creştinismul. Caligula a fost omorât. Nero, văzându-se urmărit, şi-a împlântat singur pumnalul în piept. Domiţian a fost omorât de către cei din casa sa. Commodus a fost spânzurat. Eliogabal a fost sfâşiat de soldaţii săi. Valerian a fost spintecat cu sabia. Diocleţian a murit de foame. Iulian Apostatul a murit în luptă. Din rana ce i se făcuse, a smuls o mână de carne însângerată, a aruncat-o spre cer şi a strigat: „Ai învins, Galileene!”

Dar aceasta s-a întâmplat nu numai la începutul creştinismului, ci şi în tot decursul istoriei, şi se întâmplă şi astăzi. Conducători de stat, care l-au prigonit pe Cristos, mor; se anunţă că au murit de cutare boală; în realitate, au murit ucişi, otrăviţi de alţii. Lenin a murit otrăvit, Ceauşescu a fost împuşcat. Dar nu numai conducătorii, ci şi alţii, care au luptat împotriva lui Cristos şi au persecutat credinţa, au avut parte de o moarte tragică. Eu însumi am cunoscut câteva persoane ce erau înverşunate împotriva religiei, care credeau că vor da gata religia, că îl vor doborî pe Cristos; unul dintre aceştia s-a otrăvit, iar vreo trei au murit în groaznice accidente de maşină. Ei au murit, Cristos trăieşte, Biserica este în picioare. Aceasta este soarta acelora care se împotrivesc lui Cristos în lumea aceasta, şi cu mult mai grea va fi pentru ei în lumea cealaltă.

Ascultând predica de astăzi, poate unii vor spune: „Eu nu mă împotrivesc lui Cristos, eu nu persecut religia, nu vorbesc împotriva religiei, a preoţilor”. Totuşi, putem să nu facem lucrurile acestea şi să fim duşmanii lui Cristos. „Cine nu este cu mine”, a spus Isus, „este împotriva mea”. Prin urmare, toţi cei indiferenţi, care nu se gândesc la legea lui Cristos, care nu vin la biserică, nu se spovedesc şi nu se împărtăşesc cu anii, sunt împotriva lui Cristos, cu toate că nu persecută credinţa. Sunt împotriva lui Cristos toţi aceia care iau în râs lucrurile sfinte, toţi aceia care îi iau în râs pe cei care sunt mai buni, mai evlavioşi; aceştia sunt cei mai mari duşmani ai lui Cristos, mai mari decât aceia care închid bisericile sau îi persecută pe preoţi. Noi să fim cu tot sufletul, cu toată inima alături de Cristos, să urmăm legile, învăţătura lui. Şi, în felul acesta, ne vom face vrednici de răsplata pe care Isus i-a promis-o lui Petru când acesta l-a întrebat: „Doamne, iată, noi am lăsat totul şi te-am urmat pe tine. Ce vom primi în schimb?” „Adevăr vă zic vouă, însutit veţi primi în viaţa aceasta şi, în plus, viaţa de veci”.