en-USro-RO

| Login
15 noiembrie 2019

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Vineri, 15 noiembrie 2019

Sfintii zilei
Ss. Albert cel Mare, ep. înv. *; Leopold al III-lea
Liturghierul Roman
Vineri din sãptãmâna a 32-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde (alb), IV
Lectionar
Înț 13,1-9: Dacã au putut sã pãtrundã tainele universului, cum de nu l-au descoperit pe Domnul lui?
Ps 18: Cerurile dau mãrturie despre slava lui Dumnezeu.
Lc 17,26-37: Așa va fi în zilele Fiului Omului.
Meditatia zilei
Vineri din sãptãmâna a 32-a de peste an

DUMINICA A II-A DUPĂ CRĂCIUN
3.

 

Evanghelia pe care am auzit-o la Liturghia de astăzi am ascultat-o pentru a treia oară în această perioadă a Crăciunului. Biserica ne-a propus-o în ziua de Crăciun, ne-a propus-o la Liturghia din ultima zi a anului, astăzi ne-a propus-o din nou. Este vorba despre Prologul, adică despre începutul Evangheliei sfântului Ioan, care trebuie să fie ascultat mereu pentru a aprofunda misterul Cuvântului lui Dumnezeu, care s-a făcut trup. Acest text de la începutul Evangheliei sfântului Ioan, spune sfântul Augustin, ar trebui să fie scris cu litere de aur şi pus în toate bisericile, în locurile unde poate fi văzut şi citit cel mai bine. De altfel, până la ultima reformă liturgică, acest text era scris cu litere aurite pe o foaie pusă în ramă şi stătea permanent în partea stângă a altarului. Preotul citea acest text la sfârşitul fiecărei Liturghii.

Ne putem imagina viaţa lui Isus ca un râu cu apă curată, care curge la vale. Fiecare dintre cei patru evanghelişti, ce descriu viaţa lui Isus, o descrie de la un anumit punct al cursului. Marcu, cel care scrie prima Evanghelie, începe descrierea cu botezul primit de Isus la Iordan din mâinile lui Ioan, adică cu începutul vieţii publice a lui Isus. Următorul evanghelist, Luca, urcă mai înspre izvor şi îşi începe Evanghelia descriind Naşterea lui Isus din Fecioara Maria. Următorul evanghelist, Matei, urcă ceva mai sus, la Abraham; începe Evanghelia cu genealogia lui Isus, cu strămoşii lui. Ioan merge chiar la izvor şi îşi începe Evanghelia descriind naşterea lui Cristos din veşnicie ca Dumnezeu, naşterea din Tatăl: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu”. Bereşit în ebraică, arhé în greceşte, în textul original al Evangheliei, înseamnă nu un început înaintea căruia nu era nimic, ci un început care nu cunoaşte început.

Exegeţii, experţii în ştiinţele biblice, văd în acest prolog un imn liturgic, pe care comunitatea creştină de la început îl cânta la slujbele religioase. Sfântul Ioan l-a preluat şi l-a aşezat la începutul Evangheliei sale: o compoziţie lirică în care imaginile poetice ne smulg din vremelnicie şi ne introduc în veşnicie. E un imn cu trei părţi ce tratează trei teme. În prima parte ne este descris Cristos, Cuvântul – Logos -, care a existat din veşnicie la Dumnezeu, el însuşi fiind Dumnezeu. El este lumina şi viaţa, căci unde este lumină, acolo este viaţă, după cum, unde este întuneric, acolo este moarte; în întunericul abisurilor mărilor e locuinţa lui Leviatan, balaurul, Duhul întunericului, în întunericul pământului este locuinţa morţilor.

În a doua parte a imnului este cântată întruparea: Cuvântul care exista din veşnicie în sânul Tatălui a coborât pe pământ, şi-a fixat cortul, locuinţa, în mijlocul oamenilor. „Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi”. Naşterea sa la Betleem o descrie antifona cu care începe Liturghia duminicii de astăzi: „În tăcerea liniştită ce învăluia totul, în timp ce noaptea ajungea la mijlocul drumului său, Cuvântul tău atotputernic, Doamne, a coborât din cer, din tronul împărătesc”. Cuvintele sunt din Cartea Înţelepciunii.

Dar, constată sfântul Ioan cu adâncă tristeţe, deşi el era lumina adevărată ce-l luminează pe tot omul care vine în lume, mulţi l-au respins. Oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina. „A venit la ai săi şi ai săi nu l-au primit”. Şi de ce l-au respins şi continuă mulţi să-l respingă pe Cristos? De ce iubesc oamenii mai mult întunericul decât lumina? Ne-o spune sfântul Ioan în altă parte: fiindcă faptele lor sunt rele. Nu vin la lumină, resping lumina, ca să nu li se vadă faptele rele.

În ţările arabe, unde trăieşte cămila, se constată un lucru interesant. Când este dusă la adăpat, cămila, înainte de a bea, tulbură apa cu piciorul. De ce? Spun arabii că acest lucru îl face cămila fiindcă îşi vede chipul urât în oglinda curată a apei şi, nemulţumită de urâţenia ei, tulbură apa, ca să nu se mai vadă. Ceva asemănător fac cei care nu suportă să-şi vadă chipul desfigurat de păcat în lumina lui Cristos şi a Evangheliei sale. Preferă întunericul. Dar se înşală, crezând că, dacă ei înşişi nu îşi văd păcatele şi nu le văd nici oamenii, nici Dumnezeu nu le vede.

Cu mai mulţi ani în urmă, pe vremea comunismului, studenţii din Iaşi, nemulţumiţi, au făcut o mare demonstraţie, dar noaptea. Au pornit de la un centru studenţesc de cămine spre alt centru, traversând oraşul. Credeau că pe întuneric nu vor fi recunoscuţi. Dar mare le-a fost surpriza când, a doua zi, au fost chemaţi la Securitate. Pe tot traseul fuseseră filmaţi pe întuneric cu raze infraroşii. Are şi Dumnezeu un aparat de filmat cu infraroşii. Ochii lui Dumnezeu văd totul, chiar şi gândurile şi sentimentele cele mai ascunse, oricât ar căuta omul întunericul.

În a treia parte a imnului, sfântul Ioan ne spune ce lucru extraordinar înfăptuieşte Fiul lui Dumnezeu făcut om în cel care îl primeşte pe el: îl ridică la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu: „Tuturor celor care l-au primit, le-a dat puterea să devină fii ai lui Dumnezeu”. Fiul lui Dumnezeu coboară, se face om, pentru ca omul să se înalţe, să se îndumnezeiască. Şi ce simte inima de tată a lui Dumnezeu, care atât de mult a iubit lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică, ce simte inima de Tată a lui Dumnezeu când îl vede pe omul care nici nu e conştient că are un Tată în ceruri, care trăieşte în rătăcire şi depravare, departe de casa Tatălui ceresc, care nu i se adresează niciodată în rugăciune cu cuvintele învăţate de Isus: „Tatăl nostru, care eşti în ceruri”, care nu vine la biserică şi nu se apropie niciodată de ospăţul euharistic pe care Tatăl ceresc l-a pregătit copiilor săi? Simte exact ce simţea acea mamă ce avea un copil handicapat mintal, complet inconştient, şi care se plângea într-o zi unui preot: „Părinte, mi se rupe inima când mă gândesc că 40 de ani am îngrijit cu dragoste acest copil, iar el nu m-a recunoscut nici o clipă, nici măcar o dată nu mi-a zis mamă!”

În aceste momente, să ne lăsăm pătrunşi de cuvintele pe care sfântul Leon, Papă, le spunea ascultătorilor săi într-o predică de Crăciun: „Recunoaşte-ţi, creştinule, demnitatea. Prin Botez, ai devenit păraş al naturii dumnezeieşti. Porţi în tine un strop din viaţa lui Dumnezeu. Nu mai eşti sclav, ci eşti fiu al lui Dumnezeu. De aceea, nu te întoarce printr-o viaţă nedemnă la starea de mai înainte, la starea de sclav al păcatului”.