en-USro-RO

| Login
30 septembrie 2020

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

EPIFANIA DOMNULUI
4.

 

„A venit Domnul, Regele nostru; în mâinile lui sunt domnia, puterea şi mărirea”. Cu aceste cuvinte începe Liturghia sărbătorii de astăzi a Epifaniei. Iar când Regele vine pe lume, supuşii vin de pretutindeni să-i prezinte felicitările, omagiile, cadourile. Cei dintâi care vin să prezinte omagiile şi cadourile sunt păstorii; o fac chiar în noaptea în care Cristos se naşte. Peste o săptămână, vin rudele, vecinii, cunoştinţele; este un obicei străvechi, mai ales în Orient, ca, la câteva zile după ce mama aduce un copil pe lume, rudele, vecinii, cunoştinţele, naşii să vină şi să prezinte felicitări şi cadouri pentru mamă şi copil. Aşa a apărut în Biserică sărbătoarea Sfânta Maria, Născătoare de Dumnezeu, la 1 ianuarie, care la început se numea sărbătoarea felicitării Maicii Domnului.

Astăzi, la leagănul copilului vin trei magi din Orient, ca să prezinte omagiile şi cadourile lor. Peste câteva săptămâni, doi bătrâni, Simeon şi Ana, întâmpinându-l la templu, îşi vor prezenta omagiile. Vin la Cristos şi i se închină oameni simpli, fără importanţă pe plan social: păstori, străini, păgâni, dar, incredibil, refuză să vină reprezentanţii oficiali ai poporului ales: regele Irod, consilierii săi, arhiereii, cei care deţineau cărţile sfinte, cunoşteau profeţiile, data şi locul unde avea să se nască Mesia.

Desigur, despre magii care stau în centrul sărbătorii de azi s-ar putea discuta mult: cine erau, de unde veneau, câţi erau, cum se chemau, cu ce se ocupau; în jurul darurilor aduse şi a stelei ce i-a călăuzit s-a creat o întreagă literatură. Dar noi vrem să ne oprim câteva clipe şi să reflectăm asupra miezului, asupra mesajului esenţial al sărbătorii de astăzi, iar mesajul este universalitatea mântuirii: Dumnezeu îi cheamă pe toţi oamenii la mântuire în Cristos şi în Biserica sa. Chemându-i la sine pe magii din Răsărit, Isus începe să adune la sine toate popoarele, pentru a face o singură familie umană, un singur popor al lui Dumnezeu.

Profetul Isaia, în prima lectură a Liturghiei de azi, ne face o descriere admirabilă, poetică, a Ierusalimului învăluit în lumină şi strălucire. Numai cine a văzut Ierusalimul îşi dă seama cât este de exactă descrierea profetului Isaia. Ierusalimul este construit pe o colină. De jur împrejur sunt văi adânci, văgăuni întunecoase, unde soarele aproape nu pătrunde niciodată. În schimb, cetatea este veşnic scăldată în lumina soarelui. Este o încântare pentru ochi să priveşti, mai ales dimineaţa, la răsărit, de pe Muntele Măslinilor, cetatea cu casele ei albe, inundate de lumina orbitoare a soarelui. Însuşi Isus, când a intrat pentru ultima dată în Ierusalim, s-a oprit pe Muntele Măslinilor, la locul unde este azi bisericuţa Dominus flevit – „Domnul a plâns” –, loc care oferă cea mai frumoasă privelişte asupra cetăţii, şi a izbucnit în plâns la gândul că această cetate va fi prefăcută în ruine de cotropitorii romani. Ierusalimul, cetatea luminoasă, spre care profetul Isaia vedea venind din toate părţile popoare îndepărtate ce trăiau în ţinuturi întunecoase, în frunte cu împăraţii lor, era un simbol al Bisericii, cetatea luminoasă spre care se vor îndrepta toate popoarele pământului. Soarele care îşi revarsă lumina şi strălucirea asupra acestei cetăţi este însuşi Cristos.

Cristos ne cheamă pe toţi la el, aşa cum i-a chemat pe magi. Ca şi magilor, ne trimite fiecăruia o stea, o lumină care să ne conducă la el. Pentru fiecare dintre noi, această lumină apare şi străluceşte în mod diferit.

Sfântului Pavel i-a apărut pe drumul Damascului; sfântului Augustin i-a apărut într-o carte deschisă, care, din întâmplare, era Sfânta Scriptură; sfântului Ignaţiu de Loyola i-a apărut într-o închisoare. Important este ca steaua pe care ne-o trimite Dumnezeu, lumina pe care o aprinde în sufletul şi viaţa noastră, să nu o stingem, să nu o înăbuşim, ci să o urmăm. Iar ceea ce stinge această lumină este, mai presus de toate, păcatul, viciul. Să ne gândim la cazul trist al lui Irod şi al consilierilor săi: au văzut şi ei steaua, ca şi magii, dar ei n-au urmat-o, ei nu l-au întâlnit pe Cristos. Din ce cauză? Din cauza viciilor de care erau stăpâniţi. Irod era crud, desfrânat, lacom, însetat de putere, ambiţios; consilierii săi, arhiereii, nu erau nici ei mai plini de virtute: laşi, aserviţi puterii, servili, arivişti, dornici de avere şi de carieră.

Cine intră în Bazilica „Naşterii Domnului” din Betleem poate să vadă pe dreapta, la intrare, un bazin mare, un fel de fântână acoperită; probabil că la început era un bazin baptismal, în care se făceau botezurile prin scufundare. Dar, cu timpul, s-a creat în jurul acestei fântâni o legendă care spune că aici venea Maica Domnului şi scotea apă, aici şi-au adăpat magii cămilele, în această fântână a căzut steaua după ce i-a condus pe magi la Cristos. Şi mai spune legenda că cine se apleacă şi priveşte în fântână poate să vadă în ea steaua magilor. Dar cu o condiţie: să aibă conştiinţa curată. O legendă ce exprimă un mare adevăr: numai cine are conştiinţa curată poate să vadă steaua pe care Dumnezeu i-o trimite ca să-l conducă la Cristos.

Pe acelaşi Cristos, pe care magii l-au găsit culcat în iesle, noi, peste câteva momente, îl vom găsi culcat pe sfântul Altar. Îl vom descoperi în sfânta Euharistie cu ochii credinţei. Asemenea magilor, să deschidem tezaurul inimii şi să-i oferim în dar sentimentele noastre de dragoste, supunere şi închinare.